Category Archives: poveste

Patru ani și-o veșnicie!

De când te cunosc nu mă mai doare timpul. Prețuiesc firele argintii alunecând pe frunte și ridurile din ochi, pentru că ne amintesc despre toate momentele prin care am trecut împreună. Adun minutele, orele și anii și mulțumesc pentru minunea de a ne fi, încă un an, întreg și bucurie.

De când te cunosc, nu mai plâng pentru ce n-am reușit încă. Știu că, dincolo de căderi și luptă, în povestea asta mare și frumoasă desenată de Dumnezeu în sufletele noastre, mă așteaptă mereu un zâmbet, o îmbrățișare și o mână întinsă. Adică totul!

De când te cunosc, nu mai alerg. Îmi trag sufletul, ascult și privesc. Am învățat să mă bucur de momentele mici la fel cum altădată așteptam momentele mari: un zâmbet dimineața, o cafea sorbită pe ambele margini, un „dar cât de mult mă mai iubești?” cu răspuns diferit de fiecare dată, dar cu accent pe „cât universu-n lung și lat”.

De când te cunosc, mi-e din ce în ce mai dor de tine. Dincolo de timp, de spațiu, de tine și de mine înghesuiți în aceeași cameră, inima-mi bate a dor de ce n-am trăit încă împreună: încă un rid, încă un zâmbet, încă un fir argintiu căzut peste pleoape, încă o dovadă a iubirii care ne-ntregește pentru veșnicie.

4 ani în care ne-am învățat pe de rost bucuriile, tristețile și tot ce ne definește, din ce în ce mai mult, întregul.

La mulți ani, iubire!

 

Copilandri


O pâine caldă
Ruptă la colț,
Că e numai bun de ronțăit
Pe bicicletă,
În drum spre bunica,
O poală plină
Cu mere încă verzi,
Dar furate cu nerăbdare
De la vecinul
Care se preface
Că nu vede,
Un șotron strâmb
Desenat cu o bucată roasă
De calambur,
Picioare desculț
Săltând coarda
În drumul mare,
Cu pistrui de praf
Pe degete,
Un râset prelung
Hrănit la Popa Prostu’
Pe pătura roz,
În fața casei,
Cu pedepse crude
Și priviri pe furiș
La părul lui
Perfect desenat cu gel,
Și la ochii lui
Negri,
Un tricou portocaliu,
Murdar și vinovat
De cireșe,
Un hamac tolănit,
Între perii din livadă,
Albastru și
Chinuit
De prea mult avânt,
O foame cruntă
Hrănită cu orez cu lapte
Și cu multă vanilie,
În pauza de ascunsa,
O rugăciune sinceră
Cu genunchii plecați
Pe pernă
Și o cruce mare
Desenată perfect
Pe tot culcușul,
În frică de întuneric
Și demonii de sub pat,
O bolboroseală amuzată,
Dar melodică,
De melodii cu Britney,
Fără sens în engleză,
Pentru că oricum nu știi
Cuvintele,
O seară de groază
La povești
Pe întuneric
Și-un somn neînceput
Până dimineață,
De teamă
Că umbrele de la geam
Se vor apropia
Deodată,
O bătaie cu apă
Pe uliță,
Un zâmbet sincer,
O îmbrățișare caldă,
Un bronz aprins
Cu dungi de tricou,
De la atâta alergat,
În soare,
O iubire fără sfârșit,
Care povesteșe
Despre joacă,
Despre suflet,
Despre cer,
Despre nebunie
Sinceră,
Despre “tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Despre copilărie.

 

Niciodată

Ne-am întâlnit pe un salut timid. Mă întrebai ce mai fac și cum de am crescut atât. Ne știam de când minunile simple erau a sta în drum până la miez de noapte sau a împărți un joc de împrumut pe un televizor obosit. Nu mai avea butoane de mult timp, de când nevoia de Mario le apăsa prea tare, în frică de dușmani cu sunet strident, a pericol.

„Buna. Ce faci?” Nu-mi plăceau saluturile simple. Mi se părea că sunt de o prea obișnuită complezență. Simțeam nevoia să îți spun că îmi plăceau ochii tăi albaștri, la fel cum simțeam nevoia să îți spun ce am mâncat de dimineață.large Un cumul de reacții pe care nu știam să le opresc, dar care defineau tot ce a urmat frumos, în copilărie de ochi care se întâlnesc în sentiment pentru prima dată.

Frumusețea noastră s-a născut în flori, după un drum niciodată mai lung. Portocaliu și simplu. Ca prima privire aruncată în surpriză. „Ai ajuns!”

Am împărțit pași. Cu urcușuri, cu roase căzături din care să ne ridicăm mai amuzați, mai puternici. Ne-am jucat, am râs. Gesturi simple, dar atât de frumoase, încât nu aveau nevoie de cuvinte. Doar de tăceri în care să ne întâlnim simțind.

Acum așteptăm. Nu există drum care să nu se oprească uneori, pentru a-și trage sufletul. Am obosit. Ne-am oprit și am privit înapoi și înainte. Nu există drum în afara noastră. Există doar încercare și Dumnezeu întrebând la ușă: „M-ai uitat?”.

Ne privim și acum. În fiecare cuvânt, în fiecare zâmbet simțit în vârf de urechi, în fiecare moment de speranță. Mai e puțin și vom pleca din nou la drum. Împreună. Numai să se odihnească sufletul ăsta slab, după atâta viață.

Hai să împărțim o ciocolată și o felie de zâmbet. Poate și o cafea amară. Și să nu le terminăm niciodată.