Category Archives: prin ochii mei

Șapte ani

Azi îți scriu despre vreme. Despre cum m-am trezit cu ochii în nori și ceață densă, despre cum plânge roua în iarbă și menta trecută din grădină cu miros de toamnă târzie. Despre cum gândurile toate s-au adunat cu prima geană deschisă spre tine, încă un pic tulburi, ca și cum abia acum ar realiza că ai plecat, după un vis cald despre îmbrățișare și viață tânără. Despre cum și în mânuțele ei calde strânse în jurul gâtului am simțit puțin din tine. Despre cum azi e toamnă rece și primăvară caldă deodată, cu miros de rai înflorit și nădejde.


Azi îți scriu despre bucurie. Ciudat cum în fiecare vizită la grădina ta înflorită de mâinile mamei nu mai simt lacrimă de durere, ci liniște profundă, atât de intensă încât aproape că distingi în ea o conversație caldă, un paradox pe care nu îl pot explica în cuvinte. Cum să transformi dorul, lipsa, durerea, absența în bucurie cu atâta lejeritate? M-am așezat pe banca ta aproape în fiecare zi pentru o lună și ți-am ascultat sufletul în liniște și bucurie, cu drag de chipul tău blând de pe piatră și cu firescul sentimentului revederii dincolo de lut și simț de limită umană.

Azi îți scriu despre dor. Despre săgețile surde din inimă când mintea își amintește a nu știu câta oară că nu mai faci parte din pământ și despre liniștea din suflet când știe că faci parte din cer. E-un puzzle de emoții ce-a rămas în urmă, plin de paradoxuri și de firescuri, amestecate până nu se mai distinge tristețea de bucurie, iubirea de dor, materialul de imaterial. Dar, dincolo de toate, aș da orice pentru o îmbrățișare și un zâmbet de ochi și suflet, așa cum ți-l recunoșteam la fiecare revedere.

Azi îți scriu despre timp. Nu știu cum se scurg clipele în lumea îngerilor, dar aici sunt șapte ani. Șapte ani de prezență magică. În camera ta, fiecare carte vorbește despre tine. În minunile tale cu ochi albaștri fiecare privire vorbește despre tine. În sufletul care te-a întregit și ți-a fost și îți este alături sunt sigură că fiecare por are și pecetea ta. Ești parte din timp, din noi, din cer, din suflete, din aripile care ne cresc până când toamna va apune peste zborul nostru, învățat și repetat, spre cer. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viața cea fără de sfârșit. Te iubesc, suflet drag!

 

Încă un înger s-a întors în cer

Citesc și mă doare carnea pe mine. Ca nouă mamă, sufletul îmi tresare la orice rând, orice imagine, orice video în care un copil suferă sau pleacă prea devreme. Ochii se strâng și lacrimile se abțin, pentru că în brațe, sufletul meu mic zâmbește și nu-i pot amesteca emoțiile cu ale mele.

Citesc în continuare și mă prăbușesc. Sunt încă un pion în lumea asta duhovnicească. Biserica mi-a fost copilărie, strana mi-a găzduit fiecare dumincă dimineață de la ora 7. Am simțit fiecare urmă de oboseală, adormind în genunchi, și fiecare emoție de cer când mi-am ridicat ruga puțin mai sus de turnul bisericii. Am râs văzând copii în cristelnițe (de la o lună la 30 de ani – tot copiii Lui au fost toți) neștiind despre pericole, înecuri, temperaturi de apă sau reguli de purtat la sân înainte sau după.

Ai noștri au trăit. Ai noștri au zâmbit după botez. Ai noștri și-au regăsit brațele mamei. Ai noștri au mai avut zile, ani, viață. Din mâinile tatălui meu n-a murit nimeni, deși a scufundat suflete mici și mari în apă. Îmi trec prin minte amintiri cu fiecare copil, fiecare suflet mic pe care tata l-a ținut în brațe, mândru că s-a mai născut un creștin în biserică. Acum, după atâția ani, ritualul mă doare iar raționalul mă îndeamnă să caut dincolo de cuvânt. Citesc, terifiată, că plămânii de îngerași mici se umflă când aspiră apă iar bebelușii pot muri chiar și 24 de ore mai târziu. De ce să plece un suflet care n-a avut timp să fie, Doamne? De ce din mâinile unui preot? De ce să se frângă încet, încă din biserică?

Nu mai înțeleg și mă doare sufletul. Ar fi trăit, oare, dacă era doar stropit cu apă? Sunt atâtea suflete care încă se botează în spitale înainte să plece înapoi în cer, cu doar un strop de apă și o rugă. E valabilă ruga, scufundată sau nu, în apă. Așa îmi tot spune inima, chiar dacă tata m-ar certa că nu urmez litera bisericii. Poate s-ar fi salvat un suflet, Doamne. O fi un semn să privim dincolo de cuvânt?

Mă doare și îmi tot privesc sufletul din brațe, mulțumind că a mea nu a fost scufundată în apă, deși nici nu m-am gândit să cer asta. A fost un botez superb în care s-a simțit cerul în fiecare zâmbet al ei, inclusiv din cristelniță. Privea la noi și zâmbea, privea la părinte și zâmbea. Cum să nu simți cerul în privirile ei mici? Cum să nu simți așa taina botezului?

Citesc iar și pe profilul unei prietene din copilărie, o fată frumoasă cu ochi verzi și zâmbet divin, se aprinde o lumânare și e scris un text cu durere de mamă. Nu se poate să fie al ei! NU! Citesc fiecare rând și mă oripilează fiecare acuză la adresa părinților, a preoților, a bisericii, a fiecărui alt vinovat pentru sufletul întors în cer. Măcar pentru durerea mamei să nu stârnim polemici, să nu învârtim cuțite în rană, să nu îngropăm toate bisericile pentru o greșeală. Ce trist, Doamne! Câtă durere pentru ea…

Vă rog, dacă insistați să schimbați lumea, faceți-o, întâi, dinspre sufletul vostru: o greșeală mai puțin, o judecată mai puțin, o faptă bună. Eu știu deja că părintele din mâinile căruia s-a stins un suflet e deja prăbușit. E o cruce mult prea mare de dus iar timpul nu se mai întoarce. Vă rog, nu mai aruncați cu pietre dincolo de ce cunoașteți. Mie mi-a ajuns! Mamei îngerului care o veghează i-a ajuns. Sunt convinsă de asta!

Să ne scufundăm puțin în sufletele noastre, dincolo de acuze, de injurii, de „ce-ar fi fost dacă”, de petiții și durere. Să lăsăm mamei liniștea de care are nevoie pentru a-și găsi putere în toată durerea asta cruntă. Poate ăsta e un semn să fim și noi mai buni, dincolo de biserică și de preoți. Ei vor plăti oricum. Noi chiar n-avem nimic de plătit?

 

Lockdown cu zâmbet

E dimineață. Gândul se furișează pe sub ușă și coboară, leneș, treaptă cu treaptă, până la bucătărie. Se așază pe boabele de cafea, pe paharul cu apă, pe cutia cu humus din frigider. Își amintește că în jumătate de oră boabele vor fi măcinate, apa băută, humusul întins haotic pe pâine și mestecat cu poftă cu viteza luminii. Încă puțin. Se întoarce în pat, sub plapuma caldă și își aruncă privirea spre sufletul mic întins pe saltea cu mâinile deschise, fața întoarsă spre mami și ochii de catifea închiși, în vis adânc.
S-a trezit! Schimbă scutecul, deschide rezervorul de lăptic și îmbrățișează minunea moale cât nu-și dă seama că e dimineață încă.
Coboară treptele cu trup cu tot, în scârțâit familiar, cu minunea în brațe, care se agață de fiecare culoare, de fiecare bucățică de casă care poate fi atinsă cu mânuțele sau, și mai bine, testată între gingii, de gust și mirare.
În 5 minute cafeaua e băută, vitaminele luate și laptopul deschis. Un ochi se concentrează pe sutele de mailuri noi din inbox, unul pe minunea care încă se mai miră că e dimineață și jucăriile au așteptat-o de aseară să fie trezite.

New email – send, Reply – send, New email – send.

Minunea plânge. Jucăriile nu răspund iar brațele lu’ mami sunt departe. Tati preia frâiele și zboară cu minunea prin aer, cântând. Fericirea e mare iar zâmbetul nu poate fi mai adorabil până obosesc și brațele tatălui. Așezată pe spate, se miră că pământul nu se mai învârte și parcă-parcă, nu e așa de distractiv să nu mai poți zbura. Parcă i-ar fi foame, parcă i-ar fi dor.”Unde o fi mami?”

New email – send. Call – done. Chat – respond. Tati urcă scările spre muncă. E târziu deja.

Minunea plânge. E purtată de mami în brațe prin cameră și privirea îi alunecă pe fiecare culoare, spre oglindă. Cântă și se strâmbă până îi reapare zâmbetul neprețuit. Obosește și mami își amintește că a uitat să îi dea banană. Îi dă dar nu vrea. Se uită la ea și lacrimile se înghesuie în ochi, gata să alunece pe obraji. Deschidem rezervorul de lapte și se atașează brusc, fericită că i-ai ghicit nevoia. Doarme.

30 de minute de muncă în care ochii albaștri dorm.
New email – send. Reply – send. Meeting – done.

Ochii albaștri se deschid. Mâinile se întind. Îmbrățișarea e neprețuită. Tati îi repetă la nesfârșit cuvinte: TA-TA-TA-TA-TA, MA-MA-MA-MA-MA. Râde. „Ce-o fi vrând tati ăsta? Mie mi-e sete de fapt. Poate dacă râd îmi dă apă!” Tati râde și îi întinde paharul, victorios, deși știe că în 20 de secunde va fi apă peste tot.

Hainele-s ude. Schimbă hainele. Schimbă scutecul. Deschide rezervorul de lapte…? Buzele testează și se închid. „Nu asta voiam, mami!” Închide rezervorul.

Laptopul sună. „Cine o mai fi acum?” Chat – respond. Call – done.

E după-masă. Prânzul așteaptă. Minunea se leagănă în carrier, pe muzică șmecheră de bebei moderni.
Taie ceapă. Prăjește ceapă. Adaugă spanac. Minunea te cheamă. În brațul drept, se leagănă fericită, în timp ce celălalt braț încălzește spanacul în tigaie și curăță usturoi. După o oră care ar fi trebuit să fie 15 minute de gătit, prânzul e gata. Tati are meeting și nu poate mânca. Ochiurile se răcesc, triste, pe spanac. Minunea vrea să deschidă rezervorul de lapte. Îl deschide și adoarme brusc, fericită că e în brațe.

Meeting – done. New email – send. Chat – respond.

Minunea se trezește după o oră bună de somn de amiază, toată un zâmbet. Mami și tati o privesc de parcă ar fi dormit un an, cu dorul pe buze, epuizați de muncă, dar fericiți. Minunea zboară din brațe în brațe și râde în hohote la fiecare zgomot pe care nu-l recunoaște. Viața e frumoasă!

Prânzul e încă pe masă, jucăriile-s aruncate pe sub masă iar minunea trage de urechea elefantului, blocat sub altă jucărie. Împinge din picioare și spune în limba ei că are nevoie de ajutor. Scoate elefantul și așază-i-l în mânuțe să poată fi ronțăit.
Email – send. Chat – respond.

Minunea e pe burtică și veghează o jucărie la care nu ajunge. Își întinde mânuțele pe rând. Nu ajunge. Mușcă din pătură, a frustrare și a gingii inflamate. Dinții nu vor să iasă încă…

E seară. Mami și tati se uită, minunați, la zâmbetul ei de zână. N-au făcut duș, nu s-au spălat pe dinți, dar sunt fericiți. Se iau în brațe, cu minunea la mijloc, și urcă scările spre somn, mulțumiți că a mai trecut o zi în care minunea a râs. În rest, totul contează prea puțin.

 

Cel mai sincer an

2020 a fost un an al învățării pentru mine, un an în care am trăit mult, am dormit puțin și am simțit enorm. De la Paler m-am molipsit de obiceiul de a cântări câștiguri și de a sublinia firescuri. Așa că:
Am învățat că a avea nu înseamnă a aduna, ci a cântări plinul inimii; cu cât mai multă inimă, cu atât mai puțină nevoie.

Am învățat că timpul trece mereu la fel, dar felul în care îl simțim ne schimbă percepția în fiecare moment. Am prețuit nopțile albe cu surâs de rai și gângurit de soare și am șters din suflet momentele în care mi-aș fi dorit să fiu mai prezentă într-o lume în care, deodată, refuză prezența, de prea multă teamă să nu se oprească timpul. De tot.

Am învățat că minunile nu sunt rare, deși poartă în definiție o aură de nefiresc, de neatins. Am cântărit neputințele, greutățile, schimbarea și am ieșit din ecuație cu un plus de suflet neașteptat de mare. Fiecare zi are în ea o minune pe care am început să o învăț ca firesc: încă un moment în care trăiesc, încă un râset de copil, încă o îmbrățișare, încă atâta bunătate în lume, încă…

Am învățat că schimbarea nu este decât un pas, și niciodată un munte prea înalt. Am schimbat o țară, o casă, un vis. Am născut o minune într-o zi de vară și am învățat că n-am trăit niciodată mai mult sentimentul că Dumnezeu e bun și se revarsă des în priviri de copil îndrăgostiți de îmbrățișarea mamei și a tatălui.

Am învățat că atunci când nu mai putem, mai putem un pic. Am plâns, am obosit, am pierdut zâmbete și am câștigat altele, am scăzut și am crescut la loc în aceeași zi. Am învățat că puterea se învață și ca există suflete pentru care ți-ai dărui viața într-o secundă fără urmă de regret. Pentru că viața nu se trăiește fără a fi dăruită. Altfel, se pierde.

Am învățat că boala e infinit mai mare atunci când te temi, că investim, fără să vrem, într-o lume care nu mai știe cum să îmbrățișeze fără jenă; că virusul omoară întâi suflete, și apoi trupuri; că ne obișnuim să ne închidem ușa cu lacăt dublu de teamă să nu ne surprindă orice fel de apropiere.

Am învățat din nou că și oamenii tineri mor. Mi-am surprins sufletul cu atâția oameni care au trecut prin boală o dată sau chiar de două ori, încât m-am obișnuit cu sentimentul de a mă ruga pentru vindecare, mi-am imunizat nevoia de a întreba daca, nu cumva, virusul nu va trece niciodată, ci va fi parte din noi, ca orice rău bine-meritat dar ignorat de neputință.

Am învățat să-mi cântăresc bucuriile și să le așez pe goluri de suflet. Unde doare ceva, aplic bucuria și mă vindec. Din toate bucuriile, plusul cel mai mare este micul suflet mare pe care ni l-am însușit fără merit și care ne trăiește fiecare zi cu mai multă minune.

Am învățat să prețuiesc: clipe, zile, firescuri, oameni, iubiri și minuni. Un an grăbit, bolnav și sincer se sfârșește încet și lasă loc de mai bine, de mai mult Dumnezeu, de mai multă lumină.

Să învățăm să trăim frumos în noul an. La cât mai multă iubire, la cât mai mult Dumnezeu, la cât mai mult sens. La mulți ani mai buni!

 

Șase ani de lumină

Am atâtea să îți povestesc! M-aș așeza pe prag și te-aș urmări cum mă ignori, cufundat într-o revistă sau aranjând ceva la bicicletă, imun la vocea mea de copil, vorbind despre visuri neîmplinite încă. Te-aș lua în brațe, doar ca să mă refuzi, ca un frate mai mare veritabil, pentru care diferența de vârstă de 4 ani și-un pic e prea mare ca să mă asculte, e preț de secrete și vorbe pe furiș cu prietenii tăi mari, la care eu nu am access… încă.

Te-aș pupa pe ambii obraji, doar că să te ascunzi, jenat, deși aș ști că nu ți-ar displăcea deloc în esență. Apoi i-aș spune mamei că nu vrei să te joci cu mine, doar ca să te certe și să mai stăm împreună, măcar un pic, cât să-mi hrănesc dorul. Mi-e tare dor, să știi!

M-aș mira, apoi, cât ai crescut, de când ai plecat de acasă! Aș plânge cu tine când ai veni acasă, cu nasul spart, pentru că iar te-ai plimbat cu bicicleta fără voie, până la Botoșani și înapoi. Ți-aș admira, mai mult ca niciodată, coronița de la sfârșit de an școlar, chiar dacă mândria de premiant ți-e ascunsă sub batistă, pentru că doare încă…

Te-aș vizita cu tot dragul când ai mai fi crescut puțin și ai purta ochelari care să-ți înrămeze fața frumos, chiar dacă nu-ți place izul de intelectual pe care ți-o aduce, și îi ascunzi, mai mereu, pe unde nu-i poți găsi când ai nevoie. Ți-aș spune că-ți stă bine cu prima cămașă în dungi, chiar dacă ai mai încerca vreo 3, doar de dragul jocului! Și te-aș lua în brațe iar, ca să îmi zâmbești, jenat, pentru că – nu-i așa – ești destul de mare acum ca să știi că e multă iubire în gestul ăsta minim, mihocesc și cald.

M-aș uita spre cer și ți-aș povesti despre rai, așa cum ni-l imaginam odată, plin de scrîncioburi și banane, pentru că ce e raiul altceva decât un vis nesfârșit de copil care ar vrea să se înfrupte pentru totdeauna din ceea ce îi aduce cea mai multă bucurie? Ți-aș admira aripile și ți-aș aminti să mai vii în vis. Mama atât așteaptă! Ți-a gătit zi și noapte, cum o știi, sarmale și chiftele, și-a împărțit din ea fiecăruia, cu gust și dor. Prea mult dor…

Șase ani de lumină! Îți vine să crezi? Sau la voi, acolo, nu se mai numără clipele, pentru că trăiți într-o bucurie care nu se măsoară în timp? Mai citesc despre tine în ceilalți, în sufletele care ți-au moștenit privirea și sensul. Citesc și plâng, pentru că nu e durere și nici bucurie mai mare decat ce ai lăsat în urmă, cu ochii verzi și albaștri și cu pecetea raiului în suflet…

Ți-aș spune să lași raiul și să vii, măcar o zi, în vizită. Să mâncăm tocăniță de ardei copți cu mămăligă și să mă ignori, apoi, pentru că ai de citit încă o carte până dimineață. Ți-aș spune că te iubesc, cu jenă moștenită, și ți-aș face cunoștință cu iubirea mea nouă, Evolet Alexandra; ți-aș da dreptate că e ceva ce nu poți explica în cuvinte, dar care îți umple sufletul de cel mai mult frumos și cel mai mult Dumnezeu, unind inimile mea și a lui, ca niciodată! Și aș avea curaj apoi să te mai las în pace un pic, să-ți trăiești lumina. Dar cine sunt eu să-ți cer raiul și să-ți opresc zborul, chiar dacă doar pentru o clipă?…

Te îmbrățișez, în gând și suflet, cu dorul crescând și inima strânsă, dar plină de bucuria ta, a dorului cu ochi verzi și zâmbet timid, care a cucerit raiul.

Te iubesc, suflet drag! Odihnă veșnică în bucurie!

 

La mulți ani, iubire!

Nu mai știm ce zi e azi. O fi miercuri? O fi joi? Depănăm timp pe degete și trec minutele ca secundele; un ceasornic puțin stricat, dar care măsoară nu timpul, ci fericirea din ochi, din fiecare moment.

Ne-am amintit, totuși, că azi e ziua ta. O zi cu soare, cu multă căldură și multă iubire. Ne trezim dintr-un somn scurt, cu visul încă pe gene, cu pleoapele lăsate și mâinile slabe, care însă pot să ridice 3 kilograme întregi de iubire cu ochii cenușii, după două săptămâni de viață. Mai rar așa cadou, nu-i așa? Tortul din frigider e doar o fărâmă mică din iubirea pe care ți-o purtăm azi. În rest, se vorbește în noi numai despre minunea de a avea un suflet nou pe lume, care ni le cuprinde cu totul pe ale noastre.

E cea mai frumoasă zi a ta, nu-i așa? Nu e timp de cadouri, dar e timp de iubit. Un timp care se scurge repede, repede, cu fiecare pleoapă pe care o deschide și o închide minunea mică pe care o ținem în brațe.

Ne zâmbim obosiți și ne iubim. Cu fiecare îmbrațișare pe fugă, cu fiecare cafea pe care o pregătim pentru celălat, cu fiecare sărut de noapte bună și de bună dimineața, cu fiecare licărire din ochi când ne vedem după o zi de muncă. Tati, tu știi că te iubim și că, dincolo de ani și de firele de zăpadă care ne miră în sprâncene și perciuni, suntem mai tineri și mai întregi ca niciodată. Pentru că iubirea noastră e vie și crește, în fiecare moment, mai mare, mai plină de minune.

Te iubim, din suflet. La mulți ani!

 

telovE

Am plâns
Cu lacrimi de zâmbete.
Ai deschis ușa
Dinspre rai
Și ne-ai privit
Direct în ochi,
Direct
În suflet.

Am plâns
Când te-am văzut,
Minune mică,
Dar atât de mare
Încât ai stors
Din noi,
Tot rostul,
Toată viața,
Toată bucuria
Pe care o puteam
Simți
Vreodată.

Bună, mami!
Ai strigat
Cu buzele strânse
Și inima zbătând
Plânset
Despre cer,
Despre pământ
Și despre fiecare geană
Plecată pe obraji
A resemnare
Că ești,
În sfârșit,
Aici.

Bună, tati!
Ai strâns degetele
Pe umerii lui
Calzi
Și i-ai suflat
Peste mirare
Un zâmbet zdrobit
De minune,
De lumină,
De aripi
Deschise
Spre lume.

Am plâns
Când ai deschis
În noi
Poarta spre rai.

În tine,
Suflet mare,
A început să bată
Timpul
Lui Dumnezeu,
În fiecare clipire
De geană
Pe care învățăm
S-o iubim
Din ce în ce
Mai mult.

 

Dumnezeu așteaptă

Dumnezeu așteaptă.
Oamenii aleargă, în graba Crăciunului perfect, luptându-se pentru mirosul de cozonac, lumina din brad și somnul dulce de după trudă. O agitație așteptată cu sufletul la gură, care îi consumă, îi obosește, îi îndepărtează.

Dumnezeu așteaptă.
Străzile sunt prea mici pentru suflul zgomotos al mașinilor pline, care nu mai au timp și depășesc, la nesfârșit, alți oameni grăbiți spre nicăieri. Timpul, pașii, cadourile, visurile nu mai ajung…

Dumnezeu așteaptă.
Uitat de mama la raionul din spate, un copil ia un moș de hârtie de mână. La el încă mai e loc de minune.

Dumnezeu așteaptă. În spatele mâncării aburinde, a caselor lucind de curățenie, a grabei de a cumpăra din ce în ce mai mult, a avea din ce în ce mai mult, a arăta din ce în ce mai mult… așteaptă să Îl luăm de mână și să Îi zâmbim Pruncului născut în iesle, în colind.

Dumnezeu așteaptă să se nască. Noi ce mai așteptăm?

 

Dragă Moș Nicolae,

Moșule, listele sunt lungi. În fiecare zi din an, se-adună, peste timp și riduri, din ce în ce mai multe dorințe, deși puterile ne scad.

Te-am tot rugat să ne dai bucurie și să ne-asculți ruga de copil încă necrescut în suflet, încă lustruind ghetuțele calde, cu gândul la inima plină care-și mijește ochii adormiți de dimineață, în așteptarea minunii cu miros de portocale. Te-am tot rugat să nu ne ștergi speranța că, în noi, încă mai e cer, încă mai e copilărie.

La fel îți scriu și azi, cu sufletul grăbit de a te recunoaște în cana de ceai, pe jumătate goală, și-n mirosul puternic de cremă de pantofi de la intrare, în ghete perfect lustruite, așteptând.

Omului meu drag, cu suflet de copil și ochi de cer, dă-i tot ce n-a avut de prea mult drum și luptă. Lipește-i sufletul de-al meu, pe veșnicie, și umple-i inima de bucurie. Dă-i curajul de a fi scut și amintește-i că, dincolo de ani și ziduri, îl așteaptă mereu familia, în îmbrățișare, în iubire. Iar, la sfărșit de zi, când oasele-obosesc, dă-i să câștige jocul, care-l ține lipit de copilărie, și să omoare monștrii ce-i cuceresc cetatea.

Ai grijă, Moșule, de genunchii tatălui, îndoiți în rugăciune, și ține-i spatele sănătos sub brâu. Ridică-i pleoapele, ușor căzute, să vadă frumuseșea iernii de afară. Vindecă-i ruga, mereu aprinsă și șterge din ea pământul, umplând-o de cer. Iar apoi, peste minunea dimineții, dă-i zâmbet de copil, bucuros că-s iar papuci de casă printre daruri.

Mamei dă-i lumina privirilor de vară, umbrite de atâta drum cărunt și suferință lungă. Dă-i vis în care cerul să-l trimită, cald, pe EL s-o ia în brațe și să-i spună că e încă bine-n lume. Dă-i forță-n mâini să-și poarte nepoțeii în joacă nesfârșită. Iar apoi, când obosește, lasă-i răgaz de o cafea cu Gabrelușa ei cea mică, întinsă pe colțarul tare din bucătărie. Să fie preț de amintire caldă, nesfârșită.

Sufletelor dragi, depănând vieți și cucerind lupte, dă-le putere multă, inimă întreagă și drum drept. Și nu uita să le dai somn, când vine seara, să-i pregătească iar pentru minunea fiecărei zi în care ne răsare soare plin să ne bucure inimi, de multe ori prea goale.

Moșule, tu știi să-mparți! Să nu uiți să îndeși o portocală și-n ghetele nelustruite încă. Să nu uiți să-ncălzești și inimi împietrite și, mai ales, să nu uiți tu acolo unde noi uităm să mai fim oameni. Presară tu din rai și deschide cer în fiecare suflet.

Să fie cald și să miroasă a portocală crudă iar de ziua ta!

 

Patru ani și-o veșnicie!

De când te cunosc nu mă mai doare timpul. Prețuiesc firele argintii alunecând pe frunte și ridurile din ochi, pentru că ne amintesc despre toate momentele prin care am trecut împreună. Adun minutele, orele și anii și mulțumesc pentru minunea de a ne fi, încă un an, întreg și bucurie.

De când te cunosc, nu mai plâng pentru ce n-am reușit încă. Știu că, dincolo de căderi și luptă, în povestea asta mare și frumoasă desenată de Dumnezeu în sufletele noastre, mă așteaptă mereu un zâmbet, o îmbrățișare și o mână întinsă. Adică totul!

De când te cunosc, nu mai alerg. Îmi trag sufletul, ascult și privesc. Am învățat să mă bucur de momentele mici la fel cum altădată așteptam momentele mari: un zâmbet dimineața, o cafea sorbită pe ambele margini, un „dar cât de mult mă mai iubești?” cu răspuns diferit de fiecare dată, dar cu accent pe „cât universu-n lung și lat”.

De când te cunosc, mi-e din ce în ce mai dor de tine. Dincolo de timp, de spațiu, de tine și de mine înghesuiți în aceeași cameră, inima-mi bate a dor de ce n-am trăit încă împreună: încă un rid, încă un zâmbet, încă un fir argintiu căzut peste pleoape, încă o dovadă a iubirii care ne-ntregește pentru veșnicie.

4 ani în care ne-am învățat pe de rost bucuriile, tristețile și tot ce ne definește, din ce în ce mai mult, întregul.

La mulți ani, iubire!