Există momente în care îți place să te plângi… de o zi proastă, începută când te-ai trezit dormind pe jos dimineața, și nu în pat, de lipsa de atenție din partea unei persoane la care ții și din partea căreia te aștepți să te trateze la fel (sau cu dobândă, ca să îți dai seama că, surprinzător, chiar îi pasă), de ploaia de afară atunci când te așteptai să fie soare, de lucruri mărunte, dar pe care ți le imaginezi sursa tuturor relelor, pentru că ai nevoie să fii susținut, apărat, compătimit, pentru că ai nevoie să fii copil câteodata și să ți se spună că ai dreptate, chiar și atunci când nu ai…

Dar mai există și momente în care simți nevoia să faci asta și pentu alții, iubire colorată de gesturi mici, traduse prin micul dejun la pat și nu la ora 7 dimineața, ci la 10…pentru că știi multe despre persoana în cauză, inclusiv faptul că a stat pe internet inutil până la ora 1 noaptea și nu se poate trezi odată cu tine. Ambele situații traduc o prietenie adevărată, cu toate punctele ei culminante și glumele nesărate pentru alții, dar care au atâta savoare pentru cei implicați. Ne plângem, glumim, ne batem cu pernele și ne uităm la filme proaste împreună de dragul jocului prieteniei, ne certăm din priviri dar fără vorbe și ne iubim… Și pentru că aici voiam să ajung: Ana, thanks for a great week:

Sfârșit de săptămână epuizantă, în care m-am chinuit mai mult să demisionez din a vrăji oameni la telefon, decât m-am chinuit să mă angajez, și abia acum îmi dau seama de asta. Meetinguri peste meetinguri, promisiuni de promovare, îmbrățișări cu fetele de la serviciu (mi-e dor de voi și sper că numele meu n-a fost șters încă din sistem ca să vă mai bântui viețile cât mai pot:))), foaia de demisie semnată și drumul spre casă într-un sentiment de eliberare respirat prin toți porii.

Două ore de lenevire în fața laptopului, drog consumat cu plăcere, și apoi „încălțarea” în picioarele rapide (care funcționeaza doar când am scopuri mărețe) și fuga spre gară. Tipic mie, nu nimeresc linia trenului decât din a treia încercare (trebuie să fie ceva în neregulă cu conexiunile dintre neuronii mei axați pe orientare în spațiu….sau poate doar nu știu să citesc.hehe) și o culeg pe Ana din tren, ca pe ultimul copil părăsit cu un bagaj cât el de mare, pentru că „tati” a uitat de el. Acasă… „Da, e un roz obositor”… Stop worrying, people! În curând pereții mei vor fi albaștri (hopefully:)). Mâncare bună, îmbrățișări, tentativă de odihnă la amiază abandonată pentru râsete pe seama a nimic, dar a unui nimic deodată foarte amuzant, filme și din nou o tentativă de somn (reușită pentru Ana iar pentru mine, „încurajată ” de vărsarea unei vaze cu apă pentru flori, pe întuneric, pentru că lumina ar fi întrerupt somnul de copilaș al fetiței cu părul lung de lângă mine).

Dimineața devreme… Ana se trezește și se plimbă prin cameră silențios, fără să știe că m-a trezit deja dar că Gabi refuză să deschidă ochii, ca un copil morocănos care știe că nu are un serviciu spre care să se grăbească. O zi de plimbare la braț, de rătăcire pe străzi, de râsete zgomotoase, de bucurie a revederii. Și pentru că schimbarea trebuie să se vadă și la suprafață, părul meu decide brusc să nu-și mai etaleze cârlionții și se lasă pe mâna plăcii înfierbântate. Rezultatul: un succes, având în vedere că lumea cunoscută trece pe lângă mine fără să mă salute, probabil întrebându-se în sinea ei: „cine e fata asta care îmi zâmbește fără motiv?”. Și nu, nu voi renunța la părul creț, Tofy!

E seară și e cald iar râsetele sunt întrerupte de zgomotul unei chei învârtite în broască. E Maria… și vine încărcată cu miros sărat de mare de Constanța. Decid să tai câteva luni din calendar în gând și să mă imaginez plutind leneș pe un val timid. Mi-e dor…
Duminică. Agitație: „Unde mi-e cleștișorul de păr?”, „Lasă-mă și pe mine la oglindă!”, „Unde mi-e corectorul?”, „Unde găsesc o pungă de cadouri?”, „Unde? Unde? UNDE?”. Viață de familie…nu-i așa, gospo?… Cor, concentrare, sentimente, pizza de post (2 la prețul uneia), discuții cu padre, un om sufletist și cu haz, invitații la nunta lui Nick (confirmarea făcută pe loc, pentru că nimeni nu vrea să lipsească), tentativă de mers la Zoo, eșuată pentru că nu sunt deschise căsuțele de bilete pentru autobuz iar 2 dintre noi sunt prinși de controlor (restul se fac nevăzuţi cu rapiditate la prima oprire), lenevire într-un local din Romană cu persoane care îmi merită cozonacul cu multă nucă scos din rucsac și pus pe masă, spre stupefacția chelnerilor… de altfel înțelegători.
De amintit: Adi, un personaj haios, care și-a pierdut mințile acum vreo 10 ani, și care, în bunătatea lui de copil, dă replici remarcabile la orice îi spui și îți sărută mâna și la venire și la plecare, ca un gentleman perfect.

Ana: „Ţi-a zis Nick că nu e bine să fumezi?”
Adi: „Da, dar eu… am fost întâi spiriduş…şi apoi om”.
Şi, dacă nu ştiaţi, Adi a fost căsătorit şi Michael Jackson a fost copilul lui… O inocenţă adorabilă, voit responsabilă, un zâmbet neşters de pe faţa brăzdată de ani, o bucurie de a vedea oameni nedescrisă care mă face să îmi fie milă de noi şi nu de el… care e fericit în neştiinţa lui.

Luni… „Dejun mic şi fericit” cu Ana, după cum ne-am obişnuit să trâmbiţăm pe mess şi apoi acţiune… Cel puţin în perspectivă, pentru că suntem ţinute în captivitate de o lene binefăcătoare şi de seriale. Ne mobilizăm, cântăm, ne plimbăm, vorbim, iar seara…iau drumul şcolii pentru o singură oră. Îmi savurez libertatea la o cină lungită de vorbe cu Maria şi Ana despre… Nu ştim despre ce vorbim, dar ne savurăm fiecare cuvânt…
Marţi: ne regăsim obiceiul de a mânca din aceeaşi farfurie…ca şi atunci când eram mici şi nu ne trebuia mult spaţiu de desfăşurare. Mâncarea parcă e mai bună aşa iar bătaia cu lingurile piperează momentele atunci când una dintre noi depăşeşte linia mâncării rezervate celeilalte.

Seara: ajung târziu la cor şi alunec liniştită pe un scaun pentru a nu fi observată. Cântăm, ne rupem vocile, completăm sudoku şi integrame pe sub bancă şi ne scriem bileţele pentru a nu ni se atrage atenţia că vorbim.

Miercuri: vin cu ideea unui nou meniu: sarmale cu ketchup! Mi se recunoşte ciudăţenia dar mi se şi savurează inovaţia. Win-win situation – perioadă de risc, salvată cu succes de o reţetă orginală.

Seara? Uit de şcoală şi mă trezesc pe un scaun la Teatrul Naţional în faţa Rodicăi Bitănescu, care afişează mici scenete într-un one woman show adorabil. Aflăm ca a „răguşit la talent” atunci când era cântăreaţă şi că iubiţii ei îi admirau picioarele cu succes: „ce picioare frumoase ai! Păcat că ai numai doua!…”.

Joi: plimbare în Cişmigiul încă suferind de pe seama iernii, dar încălzit uşor de soare. Prima experienţă 3D la „Alice in wonderland” îşi lasă amprenta asupra noastră nu numai ca experienţă plăcută, ci şi fizic: o ceată de oameni părăseşte sala cu urme roşiatice pe nas de la ochelarii greoi, cu rame roşii. Plimbarea în parcul Crângaşi de la 9 seara nu ne sperie, pentru că ştim karate (în teorie) iar luminile stinse de pe marginea lacului ne permit să păşim încet, pentru a auzi cu claritate persoanele care se îndreaptă spre noi din spate. Cântăm mai tare când nu ne vede nimeni, înfundat când trece cineva pe lângă noi, şi ne imaginăm… că luna răsare pe lac şi nu pe cer, că apa găzduieşte blocuri (se reflectă cu fidelitate) şi monştri, că o baie la ora 10 noaptea nu ne-ar omorî de frig pentru că…citez: „ai paltonul pe tine…”.

Sâmbătă: autocarul nu mai pleacă la 2, ci la 4, 30… Cora, pizza, loc pentru copii care se aruncă pe mingi elastice colorate, bagaje, albăstrele, îmbrăţişări şi regretata plecare! Mă întorc acasă şi îmi amintesc… că dacă n-ar fi oameni ca unii oameni, viaţa ar fi mult mai cenuşie, că dacă n-am glumi, ne-am izola în durerile noastre, iar dacă n-am iubi, ne-am consuma fără folos drumul spre infinit.

Îmi doresc să mă plâng din nou şi să mi se aducă micul dejun la pat cu ceai şi cozonac, să am pe cine să sperii noaptea când iese tiptil de la baie pentru că lumea doarme şi e nevoie de linişte, să vorbesc stâlcit pentru că totul sună mai bine în limba copiilor şi să fac clătite la 11 noaptea doar pentru că atunci pare momentul potrivit… Promit că data viitoare o să aştept trenul la linia care trebuie, dacă aduci cu tine primăvara. Noapte bună…

0

0