Să lupt cu frigul, zic: bocanci, fular gros, de două ori înfăşurat în jurul gâtului, căciulă cu moţ, bine aşezată pe frunte, mănuşi cu prelungire până aproape de cot, geacă dublă pe unde… se poate. Curaj să ies din casă, din plin, până cobor cele două etaje şi fac nevoită cunoştinţă cu iarna, moment în care îmi doresc brusc să descarc şi restul de haine din dulap… pe mine. Cu puţin avânt ajung în Cişmigiu. Somn sigur nu îmi mai e, aerul e respirabil prin fular iar cheful scade odată cu gradele, dar surpavieţuieşte de dragul revederii unei persoane dragi.

Să calculăm de când nu ne-am mai văzut… Nu se poate! Din vară? Sigur stăm în acelaşi oras? Nu insist pentru că ştiu sigur că e vina mea, pentru că nu ştiu să mă organizez. Ca să mă scuz, dau vina, ca de obicei, pe copilul care nu a crescut încă, deşi a terminat şcoala şi se pare că mai şi lucrează…

Ne plimbăm, râdem şi povestim prin fular, ne amintim şi ne e drag că e iarnă, chiar dacă în jur îngheaţă pietrele şi vorbele ne sunt gâtuite de frig şi de tremur. Câteva poze sunt necesare pentru imortalizarea momentului, unul posibil, se pare, din 5 în 5 luni. La braţ, ne amintim de şcoală şi de examene şi ne plângem de dorul pe care nu ne-am fi aşteptat să-l simţim atât de devreme. Examene, stres, aşteptări în faţa uşilor de curs, ppt-uri şi prezentări, toate sună atât de bine când amintirea le modifică şi le creşte în ochii noştri atât de mult.

Şi îmi dau seama acum cât îmi place căldura reconfortantă, cea de după frig, comod resimţită cum se întinde în oasele amorţite şi ghemuite sub plapuma adorată. Acasă…

Mulţumesc, draga mea Anime, pentru o seară minunată!

0

0