Mai știi? Ne priveam mâinile și râdeam. Cea dreaptă își cunoștea greutatea stilolui în curbura inestetică a degetelor din mijloc iar ridurile mele erau mai profunde în mișcarea oaselor elastice decât ale tale. Și te invidiam… Tu aveai unghii mai scurte dar mai fine, mai mici, cum îmi plăcea mie, iar eu aveam întotdeauna câte una ruptă sau vineție, din neatenție și veșnica poveste a degetelor prinse în ușă. Erai Frunzâna mea cu voce șâșâită, singura cu care mă certam și mă împăcam din iubire și dependență, din nevoia de a-mi umple vacanța cu bucurie și râsete înghesuite pe pernă, în ritualul secretelor de seară. Mi-e dor de tine, Ancuțo cu păr de două kilograme fără căciulă, cu scris rotund în scrisoare și chef enervant de reviste cu Mickey Mouse, îndesate pe cuptorul încins.

Tu? Erai oaza mea de liniște. Mă ascultai fără să mă cerți, mă iertai pentru tot ce spuneam sau uitam să spun… Erai Anuca mea, mai mult a lui George, dar totuși a mea… Știam numărul de pași până la tine și totuși îi număram de fiecare dată, doar ca să mă conving că n-am greșit… Când ne vedeam, îmi pasai scrisori strânse în 4, colorate, cu semnătura ta pe ele. Știam să-ți șantajez prezența, așa că borcanele compotului de caise se numărau în minus de fiecare dată când mama verifica din ochi resursele pentru iarnă. Mâncam din aceeași farfurie. Îmi plăcea să cred că mâncăm egal, pentru că ne încurcam furculițele scârțâind pe mijlocul farfuriei, dar tu nu știai niciodată să termini o întreagă felie de pâine sau mai mult de două sarmale odată… Te ajutam, fără discuție…:P! Erai plăcerea mea vinovată, cu păr de prințesă și zâmbet alb, și nu te-aș fi dat pentru 10 prieteni, pentru că nu știam să fiu copil fără tine.

Maria mea… Cealaltă era a lui Țuțu, așa că nu era loc de confuzii. Erai misterul meu zilnic. Nu îmi povesteai, pentru că cei doi ani în plus îți dădeau o autoritate deloc neglijabilă și un farmec de adolescentă și de soră mai mare pe care nu ți-l puteam nega. Te urmăream când plecai în goană spre școală în pantalonii roșii, atât de frumos asortați părului tău „blond de vară” și voiam să fiu ca tine, fără să îți coincid. Voiam să pot să nu spun ce am în minte, să scriu doar pentru mine, să nu îmi trâmbițez venirea acasă printr-un „Mi-e foame” puternic de la ușa de pe hol, grăbindu-mă să-mi dezleg șireturile în drumul spre bucătărie. Și totuși diferența ne-a apropiat, subtilitatea ta fermecătoare și indiscreția mea de copil care vorbea mult, cu și fără motiv, râzând și plângând „copios”, deplin.

Pentru că nu știu câteodată să v-o spun, încerc să vă scriu frumusețea umană și totuși perfectă, atât cât poate să cuprindă o prietenie perfecțiunea. Pentru că vă datorez copilăria, bucuria revederii și a odihnei capului pe umăr, sinceritatea cuvintelor și a tăcerii care mă construiesc azi „om mare”, iubirea pe care am știut să o împărțim și toate momentele atât de frumoase la un loc. Pentru că acum „sunteți departe și totuși atât de aproape”, ca într-un cântec clișeic, în care amintirea vrea să-și ucidă dorul și să-și retrăiască clipa.

Cu dor…

Gabi.

0

0