Ai idee cum ajung pe drumul pașilor scurți? M-am săturat de pașii lungi; am impresia că sar prea evident peste detalii edificatoare. Întotdeauna mi-a fost teamă să merg încet. Aș fi putut prinde rădăcini într-un pas și-aș fi numărat pe vecie necunoscuturi posibile, blocată-ntr-un moment de cumpănă. Am nevoie de pași mărunți, peste care să nu-mi fie teamă să trec.

Dar pe drumul cuvintelor puține, ai idee cum se ajunge? Mă îneacă zâmbetele astea tăiate, marginalizate de nevoia de a spune, la nesfârșit, ceva, indiferent de subiecte. Mă obosește monologul impur, mascat în dialoguri, și teama de a te opri din literalizare. Nu-mi spun nimic literele tale, când mă gâtuie, zâmbind impar și tăiat, deloc molipsitor. Am nevoie de cuvinte simple, puține, din care să deduc eu zâmbete întregi.

Ai idee cum ajung pe drumul sufletelor simple? Extrag radicale și converg ipoteze de prea multă vreme, din oameni. Îmi moare logica pe baricade când calculez adevăruri. „Sufletul 1 e incongruent cu sufletul 2. Sufletul 3 implică sufletul 1”. Se încâlcesc nefiresc suflete de suflete, se confundă neputincios, pentru ca apoi, când drumurile lor se despart, să-și caute contururile vechi, de mult timp lepădate, limita între „a fi eu” și „a fi tu”, fără implicări în ambele sensuri. Am nevoie de simplitate. Îmi ajunge că nu știu să mă opresc din a citi semne care nu se văd, din fiecare suflet.

Te-am întrebat și am tăcut. M-ai mințit comod. Ai împachetat toate răspunsurile diplomat, fără vină, și m-ai trimis pe drumul pașilor scurți, al cuvintelor mici și al sufletelor simple. „Toate drumurile duc la tine, nu?” Ai râs. Cam mult ambalaj în ziua-n care adevărurile scad, de dragul unei idei sociale… „Mă iubești?”
http://www.youtube.com/watch?v=V8ixnqRyfzU

0

0