Știi când lumina bate pe fereastră exact pe ochii tăi, deși în jur e întuneric, tulburându-ți somnul de dimineață? Când pe drum e o singură pietricică, înfiptă în ciment cu îndrăzneală puerilă, de care te împiedici iremediabil? Știi când îți iei inima-n dinți și-i dai o palmă nefericirii, s-o amețești în acțiune, iar nefericirea nu știe să-și întoarcă celălalt obraz și te lovește profund, cu forța furiei și a provocării de a fi îndrăznit? Sunt momente pe care nu știi să le explici, care se întâmplă, neglijând laitmotivul „după ploaie, soare” – „după râset, plânset”, care te construiesc iritabil sau puternic, ambițios sau delăsător, credul sau timid, OM.
De cele mai multe ori, lucrurile astea mici, care provoacă sufletul să-și iasă din carapace și să lupte, sunt momente pe care le ratezi, cuvinte pe care le auzi, păreri împărțite, judecăți. Deși, aparent, suntem mici universuri închise, în care ricoșează gândurile celorlalți, în care trăim independent, într-o eră în care eul ia locul comuniunii, cuvintele se strâng în ceilalți cu ecou puternic, redundant. Judecățile încep, întotdeauna, cu suprafața. Până să se ajungă la conținut, primele treizeci de secunde pun etichete definitorii asupra fiecărei persoane.
Mă ridic din pat, cu picioare leneșe și obraji amorțiți de căldura pernei. Îmi împleticesc pașii, îmi strâng părul și-mi stâlcesc fața în oglindă. N-au dispărut! Îmi îngrop capul în palme, cu sentința privirilor din metrou acoperindu-mi trupul și subțiindu-mi sufletul de substanță.
Simțeam că liceul e un loc feeric, de împărțit prieteni și prime iubiri savuroase. Îmi subtilizam replici în minte, mă pregăteam intens pentru fiecare aproape dialog, aproape privire, aproape relație. Eram, însă, în simplitatea mea, un om comun. Fără extravaganțe, cu o sensibilitate câteodată enervantă, îmi seceram părerile în principii învățate, moștenite cu tot cu patos și credință. În plus de asta, nu mă ajutau deloc obrajii roșii, împregnați în boala adolescenței, crudă și fără leac.
Suprafețele mi-au fost, pentru mult timp, păreri de profunzime. Îmi calculam frumusețea în procente de ochi migdalați, ten frumos, buze roșii. Drumul meu era închegat în așteptare. Poate pentru că, de prea multe ori, mi-am refuzat plăcerea de a fi parte ale unor momente edificatoare, din cauza etichetei.
Bal. Pe trepte flutură rochii de mătase și voal, în culori subtile sau aprinse. Își poartă oamenii cu eleganță și stil. Obrajii fini își alintă blushul în piele sănătoasă, tânără. De acasă, cu rochia îmbrăcată pe jumătate, îmi scutur privirea în oglindă. Pe frunte, broboane de neputință cresc inestetic, sub retușuri de pudră, inutilă. Nu merg.
Făt Frumos. Mă vede, la distanță, cum îmi clătesc privirea în imaginea lui încețoșată. Mă cheamă, din deget, să-mi adăp curiozitatea alintată. Un pas în față și mă întorc. Poate durea prima părere. Tenul meu e un dezastru de sebum și probleme înfloritoare. Evit frumusețea momentului, de teama unui „poate-moment”: a fi îndepărtată, din cauza unei suprafețe.
1.76. Înălțimea e încurajatoare. Top-modelul mă privește isteric, neînțelegându-mi întorsătura buzelor, neputința privirii. Din spatele dorinței de a fi „cândva… prințesă”, mă strânge realitatea de obraji. Roșii, cu pete inegale, strânse în acnee vulgară.
Fiecare moment al vieții mi-a fost întipărit de o etichetă. Peste bucuria de a fi suflet, de a avea un conținut constrâns de ambalaj, suprafața și-a cerut, infinit, dreptul de a modela păreri definitive.
Îmi privesc în oglindă, pentru ultima dată, cicatricile neputinței. Pe masă stă așezat, la loc de cinste, pachetul magic de bună dispoziție: un gel spumant antimicrobian, o cremă sebo-reglatoare purificatoare și un baton corector pentru impurități. Le desfac și le așez pe pielea avidă de cunoaștere, de schimbare. Porii mi se deschid, se curăță, sub puterea plantelor și a agenților activi, tenul intinerește. După doar câteva săptămâni, prima impresie îmi surâde, eticheta se desprinde, bucuria suprafeței își caută victimele în evenimente la care nu mai lipsesc, pentru simplu motiv că nu mai există constrângere, cauză, efect spinos.
Gerovital Plant Stop Acnee își împlinește rolul și vindecă tenul cu probleme. Mi-o amintesc și eu azi, admirându-mi obrajii în oglindă, cu gândul la întâlnirea de la ora șase. Între timp, am fost învățată o lecție care să-mi desprindă gustul de etichetă, în favoarea omului: „You don’t have a soul. You are a soul. You have a body” (C.S.Lewis). Pentru că ceea ce am devine ceea ce sunt doar atunci când face sufletul să crească…
Gerovital. Farmecul primei impresii.
Acest articol participă la Superblog 2013.
