Sincer, realitatea e supraestimată. Pe fiecare colț de conversație, câte un realist convins își suflecă mânecile și își exerseasă ochii-n mască obiectivă, despre tot ce se întâmplă-n lume; o poliloghie excesivă despre obiectivitate ridicată la nivel de trai, fără sânge de pulsat în vene pe fiecare frază, fără expresie – simplu, brut, anulând adevărul personal, sentimentul, imaginația. Însă, realitatea nu există în afara noastră. Se prelungește confuz pe o regulă evolutivă universal, pe o moștenire divină calculată în bucăți răspândite pe fiecare bucată de lume, pe fiecare bucată de om.

Unii știu, însă, că realitatea nu există singular. Cu ochii debordând de imaginație și energie, își construiesc propria realitate în poveste. De ce n-ar fi existența un joc de copil, în care să-ți porți sufletul avid de provocare printre obstacole, până la prințesa din turn? Nu-mi spune că n-ai visat, cu ochii deschiși, împregnați în pixeli colorați, mișcând inima din loc pe fiecare pas, la ciupercuța lui Mario, care-ți crește stima cu fiecare cot adăugat la statură… Un ghiont de placă ATI ar fi făcut minuni imaginii micuțului salvator și i-ar fi dat drumului împregnat de monștri infideli o aură de prospețime clară, de oglindă. Și ce final revelator în minunăție de culoare și umbră ar fi avut îmbrățișarea muzei cu păr de poveste… Continue reading →

0

0