Sunt zile în care mă pierd. Îmi pleacă ochii, privire cu privire. Departe de ochelari, departe de căldura pielii subțiate de iarnă, departe de mine. Hoinăresc pe un gând, pe o buză străină, pe alți ochi, pe alte priviri, pe alte suflete…
Apoi, când ochii se lipesc pe un chip cald și se închid, ca să privească mai bine, se duc urechile. Aleargă pe sunete, haotic, pe unde, vibrează încântate de noutate. Aud. Iar când răsare sens dintr-o întâmplare ascultă. Ascultă rar sau repede, nerăbdător sau leneș. Ascultă și se blochează pe un cântec știut, pe o viață asurzitoare, pe o bătaie de inimă cunoscută, deși până atunci absentă.
Din când în când, îmi pleacă buzele. Vorbesc, neștiut, se alintă pe cuvinte calde, se înroșesc în neastâmpăr. Și pleacă, în căutare de alte buze, până ce se pierd într-un alt zâmbet, firav, în care oricum s-au pierdut atâtea buze…
Și-mi fuge nasul. Saturat de aburi de prăjitură coaptă, de aromă de ceai îngropată-n fructe, se pierde și el. Pe-un miros de iarnă proaspătă, scăldată-n ploaie rece. Și se-oprește pe-un păr frumos, pe care-l recunoaște fără să știe cum, așa cum recunoști mirosul unei camere, a unui om care-ți iese în cale coincident.
Și-mi pierd picioarele. Se plimbă mereu pe alte drumuri. Se scaldă în noroaie, își mângâie degetele în nisipuri, se duc. Până se întâlnesc, deodată, cu alte picioare și-și confundă pașii, nedumerite.
Se duc și mâinile. În căutarea altor mâini, mai personale. Se duc și sufletul, și gândul. Se pierd, celulă cu celulă. Din mine rămâne o întâmplare, pe care mulți au trăit-o altfel. Poate o idee de seară, îmbibată în colinde și sentimente calde. Ca azi.
