Cele mai multe momente le pierdem. Viața e o înșiruire de șanse. Ne agățăm, deseori, de cele care luminează puternic, pentru contrast, pentru felul în care am arăta în ambalaj, când ne privesc ochii curioși de pe stradă.
Și nu deschidem, aproape niciodată, pachetele mici, care înfloresc discret, pe marginea drumului.
Pierdem zâmbetele străinilor din metrou. Prea concentrați pe culoarea podelei sticloase și pe sunetul discordant al șinelor strivite.
Pierdem mâna întinsă a copilului care vrea să cunoască noutatea. Prea focusați pe ecranul cu butoane care traduce un dor silabic, fără emoție simțită în sărutul pe obraz.
Pierdem inima deschisă a celui care așteaptă. Prea obișnuiți să luptăm pentru sine, pentru vraja din vârful muntelui, spre care țintim.
Pierdem lacrima aprinsă pe obrajii durerii. Prea concentrați pe bucuria pe care ne-o dorim singulară.
Pierdem iubirea adevărată, care se înghesuie într-un pachet mic, scrijelit de încercare. Prea adormiți de noutatea unui ambalaj puternic, strălucind în nuanțe de așa zise iubiri, încă nedescoperite.
Pierdem totul. Pășind fără urmă. Fără speranță. Fără copilărie în ochi. Fără Dumnezeu.
