Există oameni pe care îi admiri până la capăt. Îi privești de jos, cum cresc în suflet și nu se opresc niciodată. Te învață să trăiești simplu, fără neputințe programate-n listă socială, fără complicații voit existențiale. Îți amintesc despre tine cum obișnuiai să fii, într-o libertate exuberantă, însă fără a neglija binele nimănui.
Așa era bunica mea. Ochi senini, privire tulburătoare în expresie, bucurie de revedere în îmbrățișare strânsă: „Draga bunicii, ai slăbit.” Un exemplu viu de credință, de bunătate, un „vraci” spiritual al familiei, ținând în mână Psaltirea, și „Quo Vadis” ca lectură suplimentară: „Tare-i frumoasă cartea asta”. Un suflet în care au încăput alte 10 suflete mici, din care au crescut nepoți și strănepoți, peste o sută, purtând în ochi semnele frumuseții ei în riduri de expresie întotdeauna zâmbind, calde. Un om care a știut să creadă în oameni, să le dea speranță, putere și să nu uite să-l bucure și pe „Ghiocel” al nimănui cu o ciorbă la amiază în fiecare zi.
Să ni te odihnești, bunică dragă! Să ne veghezi și să te bucuri de tot ce n-am putut împărți cu tine în 93 de ani.
Iar, când ne-om întâlni, să-ți umpli din nou casa sufletului de nepoți și chipul de bucurie pură, așa cum ne-ai obișnuit.
Dumnezeu să te ierte! Noi n-avem ce-ți ierta vreodată!
