Da, da! O să scriu…o să scriu despre Școala generală nr. 9 (nu de la nebuni) în care vaccinul ăla mi-a „șchiopătat” piciorul pentru 2 săptămâni; despre picturile de pe ferestre și despre primul și ultimul meu leșin: la repetiția pentru concertul de Crăciun, în care, bază de coriști, cu 40 de grade (cu plus) și voce nulă (spre minus) mi-am exersat talentul actoricesc alunecând subtil pe parchet și înnecându-mă de prea multa apă stropită peste mine de profa mea frumoasă și drăguță, cu voce senină. 
O să mai scriu despre băiatul blond cu ochi albaștri, cel mai drăguț din clasă, care totuși… avea un semn de bună purtare în bărbie… a fost dragoste la primul zâmbet mai cu intenție pe sub epitrahilul părintelui în timpul Maslului la care doamna învățătoare nu putea lipsi. Și ce să mai zic despre zilele de iarnă în care îmi dădeam drumul din vârful dealului de pe imaș până-n stradă, cu frumoasele mele colege „de oraș” la „subsiori”.
Nu se poate să nu scriu despre ziua în care am ajuns la școală odată cu îngrijitoarele, pentru că mama m-a trezit la 5 în loc de 6, ziua în care am început să schițez poezii în minte ca să nu adorm până la începerea orelor.
Și sigur o să mai scriu despre matematică, „iubirea” mea ascunsă, exersată la meditațiile la care cățelul dirigintelui nu putea niciodată să lipsească de sub masă; despre geometrie și algebră și despre tot ce înseamnă „iubire” când vine vorba de matematică.
N-o să uit să scriu despre poezia de 40 de strofe, Crăciunul Orfanilor, care mă făcea să plâng chiar și atunci când mi-o recitam eu mie în oglindă, și pentru care am primit nota maximă la „limba și literatura română”: 9, pentru că emfaza nu a fost suficientă.
Cum să nu scriu despre profesoara mea de română din liceu? Mi-a înseninat zilele cu zâmbetul ei furișat pe după ușă, la fiecare intrare voit teatrală în clasă, cu privirea șireată pe sub ochelari atunci când înțelesul trebuia să fie „subînțeles”. M-a învățat să citesc: cu creionul în mână, și să scriu… A fost prima mea învățătoare de „suflet”.
Bineînțeles, trebuie să scriu despre Domnul Dinu, cum i se spune atunci când nu e de față: o enciclopedie pe care trebuie s-o citești cu fiecare curs și fiecare divagație de la subiect, un om pe care trebuie să-l „înveți” din fiecare frază și să-l „transmiți” mai departe, doar pentru că ceva în tine îți repetă că „trebuie”! Doamna Rogojinaru, o doamnă într-adevăr; cu o energie remarcabilă, transformă fiecare curs într-o dezbatere științifică și într-o provocare: cea care face să merite durerile de cap de după.
Oameni frumoși, activi, care dau din ei ce e mai bun pentru ca tu să „pricepi” ce și cum e în lume… Profesori diferiți, te învață să comunici, să citești în comunicarea altora, să te perfecționezi ca om și ca gândire, să … „absolvi”?
Sigur o să scriu! O să scriu ca să-ți spun ceva ce refuzi acum să crezi: o să-ți fie dor de școală! Da! De aia care ți-a strecurat atâtea ore din viață prin atâtea filtre: geografie, latină, română, matematică, etc, etc, etc. O să-ți fie dor să îți bată inima de două ori mai repede înainte de examenul cu Domnu’ Dinu, pe care nu vrei să-l dezamăgești. Pe el nu!… O să-ți fie dor să ronțăi toată ziua în timp ce înveți și totuși să slăbești de la stress. Sigur o să-ți fie dor de felicitările cu zâmbet aferent ale profesorului când ți se spune că scrii frumos și că ai luat iar notă mare.
Și cât de dor o să-ți fie de starea de a face nimic – aia de după examenul ăla care ți-a omorât cu cruditate atâția neuroni. O stare în care te uiți pe pereți și ești fericit că nu trebuie să gândești mai mult de atât, ci poți să-ți admiri punctul de var fără să te aștepte teancul de pagini subliniate cu culori țipătoare pe pat, pe masă, pe jos, în fiecare colț de cameră.
O să scriu…Sigur o să scriu – despre școală: a băncilor de lemn cu mâinile la spate pe metalul rece, sau a zilei de azi, și a zilei de mâine, și a tuturor zilelor care mi-au rămas….
superb………..
Multumesc din suflet:”>
Melancolia frumosului… iar zic prostii !
Nu sunt deloc prostii:) E chiar melancolie…
http://youtu.be/1R5kS5KnCf0
Ce frumos…Si tu t’appelles mélancolie! Chiar n-am ascultat-o de mult timp:) Multumesc pentru dedicatie!
Eu astept sa scrii despre Rogo:) … ca doar nu te-oi opri la o singura propozitie, nu?:D She’s too cute and dedicated and energetic to stop at only that:D
Adica sa ii dedic un articol separat, zici?:P Ai dreptate…E tot ce ai zis mai sus:D
Dap, dap, – sau macar un articol separat despre aventurile din facultate in care sa-i dedici 4-5 paragrafe:)
Nostalgie…Mie nu mi-e dor.Au fost clipe pestrite in trecutul meu,le pastrez pe cele frumoase cu sfintenie,iar pe celelalte le pun in sertarelul cu “lucruri de uitat”.Imi place sa-mi amintesc de niste momente super-penibile sau super-stresante si sa rad.De fapt asta m-a facut sa si trec peste la momentul respectiv….gandul ca intr-o zi voi rade copios pe tema asta.
De oameni mi-e dor.De diriga dintr-a 5(in fiecare an avand alt/a diriginte/a).De profa de mate…inlemneam and ma scoatea la tabla si apoi am devenit prietene.De dirigu dintr-a 7-a,nimeni nu mai avea in scoala dirig asa chipes ca al nostru,de fapt,nicio clasa nu avea diriginte=)).Mi-e dor chiar si de proful ala de romana care a spus blasfemii si eu am inceput sa plang.
De colegi nu mi-e dor.Ma urau.Ca si majoritatea astorlalti din liceu.
Nici de mine nu mi-e dor,de ceea ce eram.O fata ovala cu ochi mici ascunsi dupa ochelari,cu timiditatea scrisa in frunte si cu inima zdrobita.
In curand imi va fi dor si de liceu.Mai am un an.
O sa iti fie dor de facultate vrei sa zici…?
Cateodata e bine sa iti aduci aminte de lucrurile “pestrite”. Te ajuta sa iti construiesti prezentul si viitorul altfel decat pana atunci.
Cat despre ura, nu imi place sa inteleg conceptul. Ura e prea mult pentru mine:) Prefer sa folosesc cuvinte care sa menajeze sau sa ii diminueze intelesul.
E bine ca razi. Asta ma bucura:P
Mie nu mi-e dor.Incercam doar sa ma conving singura,ca apoi au aparut in fata mea imagini cu copilaria mea.
Ai dreptate,lucrurile “pestrite” m-au format,datorita greutatilor sunt ceea ce sunt astazi(nu ca as fi mare lucru,parerea mea despre sine e destul de modesta si tinde mai mereu inspre minus).Cel mai important lucru a fost ca toate intamplarile alea din sertarul cu “lucruri de uitat” mi-au consolidat relatia cu mama.Ii port respectul cuvenit unei mame,dar o simt ca o prietena.Apoi ma bucura ca prin vremurile mele tulburi l-am descoperit pe Dumnezeu.Nu,e gresit spus.Cred mai degraba ca El mi s-a facut descoperit.Mie.Si m-am agatat de El ca de un colac de salvare.Si ma mentine pe linia de plutire de atunci.
Iti doresc sa nu vezi niciodata un chip crispat de ura,doi ochi goi,dezbracati de sentimente,care te dezarmeaza sa privesti mai mult inspre persoana respectiva si renunti.Pleci capul si mergi mai departe cu inima facuta tandari.Si doare.Dar eu am invatat ca atunci cand ma doare,strang din dinti si astept.Sa treaca…
Ce frumos:) Ma bucur sa te cunosc acum mai mult decat ieri:D
Parerea ta despre tine trebuie insa sa creasca. Nu pentru ca asa zic eu, ci pentru ca asa e bine pentru tine. Nu trebuie sa te lasi coborata in ochii celorlalti doar pentru ca parerea ta despre tine e “in minus”. Trebuie sa apari exact asa cum esti, fara modestie si fara mandrie. Simplu, frumos si real:) Sa te bucuri chiar si de incercari, de cele mai grele, pentru ca vei invata sa pretuiesti viata mai mult. Suna cliseu ce zic eu aici, stiu, dar te vei convinge si singura de asta. E nevoie de un pic de curaj si de incredere multa in tine, in Dumnezeu, in cei din jur.
Iar cand doare, priveste lucrurile putin din exterior… detaseaza-te si vezi ca nimic nu e atat de negru cum pare. In orice poti sa gasesti ceva care sa te ajute sa mergi mai departe.
Nu am mandrie,nici orgoliu sau asteptari.Iau lucrurile exact asa cum sunt.Decat pentru iubire lupt.
Pentru iubire si din iubire sa lupti:) Si pentru tot ce ai nevoie! Somn usor, draga mea!