Aș vrea să mă mulțumesc cu „nu știu”. Mi-ar fi comod… Să spun că „habar n-am” și să zâmbesc în ignoranță, ca un copil nepăsător, care se bucură din nimicuri. Ideal.

Cuvintele îmi sunt prietene câteodată. Îmi mângâie rănile, într-o teorie îngurgitată empatic, adaptat momentului. „Nimic nu e ceea ce pare”. Serios? Eu credeam că există oameni cu păr albastru… Și totuși ader vorbei cu patos, pentru că sunt dependentă de comori, de „săpatul” isteric printre detalii până îmi creez propriul vis dintr-o întâmplare.

Din aceeași categorie de „nimic-uri” educative, îmi răsare dintre rânduri: „Nimic nu e întâmplător”. Am crezut asta dintotdeauna. Am făcut colecție de oameni: i-am citit, i-am strâns lângă mine, pe mulți i-am și iubit. Dar, la fel de întâmplător, unii erau meniți să-mi fie „întâmplare” doar, o palmă ușoară peste ceafă de: „ai grijă cu cine îți împarți sufletul”. Și nu regret că încă mai cred în „ne-întâmplare”, pentru că învăț! Chiar dacă, uneori, cu inima strânsă…

„Contrastele se atrag”. „Magnetic”. Eu îți dau o palmă, tu mă săruți pe obraz. Așa o fi? La poluri opuse, ne certăm ideile până învățăm din propriile goluri. Și ne atragem?

Peste câteva hopuri, dau, contrastant, cu capul de „Cine se aseamănă se adună”. Cum s-or fi pupând ultimele două? Ne zâmbim frumos, la fiecare cuvânt pe care îl adoptăm împreună. Ne place să știm că nu suntem singuri pe lume. Și… ne iubim. Așa?

„Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde nici unul”. Și totuși mai bine după doi, decât după nimic palpabil… Mi-e comod să-mi pun vorba-n cuie și să dorm, pentru că, oricum, niciodată nu alerg numai după o idee…

„Ochii sunt oglinda sufletului”. Păcat de ochelari, că nu se poate uita nimeni în oglindă… Și păcat că îmi plac ochii albaștri și verzi și, de multe ori, mă opresc la culoare în a plăcea un om, chiar dacă știu că e de săpat mult mai departe. Păcat…

Zic multe cuvintele. Îmi spun că „lumea e așa și pe dincolo” și că viața e pavată cu strașnice capcane. Așa că-mi pun mantia pe umeri, aia care mă face invizibilă în colțul meu, și privesc pasiv o lume: oameni loviți de cuvinte își caută locul, își adună visele, își pun etichete. Totul în cuvinte. Pentru că, în lumea cuvintelor, sentimentele de multe ori nu mai au loc…

0

0