Nu ți se cere să muți munții,
Nici să duci singur povara lumii-n spate,
În neînțelesul drumurilor moarte,
Nu ți se spune să-ți aduci sudoarea frunții.

Te vrea cu inimă să-ți trăiești darul
Să-ți aperi vrerea până ești pământ,
Să îți porți pașii, mici, cum sunt,
Spre bine, chiar dacă simți amarul.

Nu ți se-aduc lupte în spade,
Ci drumuri multe, din care să alegi,
Și poate n-o să simți că înțelegi
De ce e calea strâmtă bună-n roade.

Vei spune că e greu, în spate,
Să cari și cruci, și lacrimi, și poveri,
Însă mai mare crești astăzi, din ieri,
Atunci când inima-ncercând, nu scade.

Să fii senin înveți din greutate,
Nu privind lumea cu ochii-nchiși de teamă,
Căci, dăruind ce ai și ce nu ai de seamă,
Vei ști să simți lumina până-n moarte.

Și să iubești înveți când crezi în bine,
Și vrei să fii mai mult decât te simți,
Când poți să faci un pas, nu mulți, prin suferinți,
Să crești iubirea înspre – dinspre tine.

Un pas se cere, o rugă, o-ncercare
Credință-n ascedent de suflet mic sau mare.
Ca să fii bine, chiar dacă poate doare,
Un pas în doi e-o lume ce nu moare.

0

0