Cred că cel mai ușor e când zâmbești. Când vezi dincolo de ziduri, de neputințe, de nu-uri și atâtea ocolișuri spre visul ăla cald, țintit atât de sus încât nu știe să nu doară sau măcar să înțepe câteodată. Așa suntem noi, oamenii. Suntem construiți din vis, luptă și o nemărginire de suflet.

Cred că cel mai ușor e când uiți.  Și ură, și palmă, și gândul atât de crunt de peste gard. Judecata e un accesoriu dobândit din prea multă analiză a propriei superiorități. Și cine n-a gândit vreodată că e mai bun decât celălalt, doar pentru că celălalt nu e „la fel”?

Cred că cel mai ușor e când dai. Din tine, în toate colțurile lumii. Chiar dacă mulți nu sunt pregătiți să primească și o să-și construiască ziduri peste iubiri. A da din tine e cea mai simplă metodă de a iubi și nu te epuizează ca esență niciodată. Din contră, te construiește mai plin, mai cald, mai aproape de cer.

Cred că cel mai ușor e să iubești. Firesc, mult, nesfârșit, complet. Până nu mai există loc de judecată, doar de iertare și mai multă iubire.

Și ce frumos ar fi în lume dacă am ști că ne naștem să iubim, nu să  simțim că nu e loc vreodată de mai mulți oameni pe același petic de pământ…

0

0