Cum ar fi fost dacă nu se deschidea cerul să te îmbrățișeze? Dacă te-ar mai fi ținut pământul înca puțin, măcar o clipă, măcar un sărut, măcar o lacrimă de revedere? Să îți fi spus că te iubim cât pământul și cerul la un loc și că, oricând ai pleca, ultima îmbrățișare a zâmbetului tău ne va umple sufletul până nu va mai fi timp între noi? Să îți fi sorbit cuvintele încă puțin, vocea caldă care povestea despre iubire și înțelegere, despre cât de mult ai crescut în suflet, mai ales de când te-ai îmbrăcat în reverendă și-n binecuvântare? Să ne fi sorbit cafeaua cu lapte pe canapeaua scundă și să ne fi certat neputința de a mai sta treji încă puțin ca să vedem un film HD înghesuiți, fericiți, copii? Să ne fi cunoscut noile iubiri cu ochi de cer și să le fi lăsat să-și admire unele altora aripile de suflete mici, care încă nu au cunoscut pământul atât de mult încât să-și lepede zborul și cerul?
Cum ar fi fost dacă mai stăteai puțin? Dacă opreai timpul cât să mai respiri încă o dată părul ei și ochii verzi? Dacă mai sărutai o dată obrajii mamei și ai tatălui la revedere, aplecând din umeri și din inimă și zâmbind mirosului de ardei copți cu foame de acasă? Să îți fi povestit, întinși pe sobă, despre cum am plecat peste mări și țări, cu atâta dor de umbra viei și de roșiile calde din grădină? Că ne-am descoperit sufletele în drumuri lungi, într-un departe cu oameni diverși, dar calzi și buni, dar că acasă este totuși, și un loc, nu numai o emoție? Să ne fi descoperit, așa mari și cu riduri, dar cu visuri de copii în suflete încă?
Cum ar fi fost dacă ajungeai atunci la biserică? O zi normală în care ți-ai fi purtat sufletul pe trotuar fără să-ți oprească nimeni trupul, timpul, viața? Să te fi sunat și să-ți fi cerut încă o dată sfatul, mândră că încerci să protejezi anii dintre noi, că te straduiești să-mi acoperi sufletul cu mai multă răbdare, cu mai multă lumină? Să-mi fi amintit de prima dată când mi-ai apărat sufletul de dezamăgire și mi-ai spus cald „să plecăm acasă”, pentru că inima mea nu avea de învățat acolo nimic bun? Să ne fi ciocnit ochelarii în îmbrățișare, așa cum făceam de obicei, chicotind sub ironia momentului, amândoi înalți, amândoi râzând?
Cum ar fi fost dacă ne mai iubeai puțin aici? Oare ar fi durut atât de tare cerul dacă mai stăteai o secundă, o clipă, o iubire?
Te iubesc, plâng și mi-e tare dor de tine! La mulți de cer!
