Dimineață. Pleoape obosite deschise forțat, cu apă… caldă, pentru că cea rece „doare”. Târâit de pași pe parchet, scârțâit incomod de ușă veche, zgomot de cheie în broască, aer. Rece, pentru că e dimineață. 200 de metri târâind oboseala pe trotuarul din fața blocului, pas alergător la întoarcere, pentru că telefonul se odihnește liniștit pe birou, în cameră, sfidător, ca de obicei.
Cor. Ochii se concentrează inutil pe note, gândurile pe somn. Și totuși vibrează cald ceva în mine. Ceva între sunet și rugă, ceva care mângâie în indiferență, înalță în mediocritate, se simte și schimbă… Zâmbete, mâini uitate pe partiturile întotdeauna reci, foșnet de mape și foi, oameni și îmbrățișări. Ca acasă…
Continue reading
