Tag Archives: elastic

Elastic

De când ne încâlceam mâinile în fața casei în elastice, până ni se învinețeau degetele de prea multă trudă, am învățat că fiecare obicei are și dezvăț. Deși în toiul jocului, nu poți să ții degetele încâlcite prea mult timp, pentru că doare.

imagesAm învățat că elasticul care se întinde, se destinde apoi, amintindu-și forma de altădată. Așa e și cu drumurile. Alergăm repede unul spre altul, ne întindem pământul dintre noi, elastic, până ne strângem degetele în îmbrățișare. Apoi, când ochii strălucesc de lumina revederii și plinul inimii se ridică spre cer, elasticul slăbește. Picioarele se strâng de durere, sub puterea dezvățului. Pentru că pământul crește între noi, când inimile nu suportă presiunea distanței pe un elastic prea întins ca să reziste multă vreme.

Am învățat că drumurile scurte, sărite în pași, pe căi care să ducă mai devreme unde inima vrea să alerge, sunt cele pe care le parcurgi înapoi pe calea cea mai lungă. Când cazi, la fel ca atunci când te întorci, drumul e parcă mai necunoscut decât când mai mers înainte. Pentru că acolo unde speranța slăbește, pământul își atrage sufletele cu golul drumurilor singuratice, în care nu mai știi să alergi, ci doar să pășești, până te întorci la cine îți amintești că ai fost odată.

Am învățat că iubirile mari cresc în timp, cu bucuria drumului parcurs fără grabă, dar sigur, pas cu pas. Un pas în inima ta, un pas în inima mea, astfel încât nimeni să nu fie vreodată în urmă, ci doar egal în zâmbete, obraz în obraz. Fără ca elasticul să se întindă atât de mult încât să cedeze.

Nu-ți pierde inima în elastice scurte. Croiește-le în timp, pe marginea sufletelor care știu să se întindă, dar niciodată prea mult, ca să nu se rupă. Ci să cuprindă, întreg, alte suflete, flexibil și natural. Ca atunci când zâmbești, și colțurile buzelor se întind, dezgolindu-și dinții, fără să doară.

http://www.youtube.com/watch?v=pqbwD_1y1GM

 

Fire…

Suntem legați unii de alții…

Fire deloc sesizabile, elastice, care permit flexibilitate și curaj, joc și revenire. Le încâlcim fără voie sau intenționat, bucuroși de cunoștință sau oripilați, fugind de descoperire și totuși revenind, cu ochii mari și permeabili, care privesc și văd cum curge diferența în suflet. Le descâlcim și ne revenim, răsuflând ușor aerul deja cunoscut, dar pierdut în noutatea firelor încâlcite.

Le aruncăm cu speranță, ca pe o undiță care respiră largul apei, în așteptare. Se prind de ele oameni, diferiți sau ciudat de asemănători la o primă impresie, cu vise și planuri, cu talente… cu suflet. Le împărțim fiecăruia puțin din noi, îi înconjurăm cu firele noastre elastice și colorate și îi strângem alături de noi, cât mai aproape, într-o îmbrățișare din care n-ar vrea să mai scape. Le dăm drumul apoi, lăsând firele să respire, relaxate, din încordarea emoției. Continue reading