Pentru că iarna are iz de amintire, urme de copilărie și de râsete în jurul mesei din bucătărie…
Frigul crunt de afară, simțit cum se scurge prin „ramele” niciodată suficient închise ale ferestrelor, îmi amintește de soba și cuptorul de „5 persoane de-a latul” de acasă, cu miros de fum și felii de cartofi încinși și rumeniți bine pe ambele părți, de căldura respirațiilor de copil comod pe salteaua de paie după 4 ore pierdute undeva, pe pârtie.
Urmele… urmele ghetelor în zăpadă sunt preferatele mele. Obișnuiam să le compar, după număr și forme, unele rotunde și indefinibile, unele cruciuliță și unele cu forme de desene bine trasate de oameni cu talent. Le admiram și apoi le stricam, punându-mi de fiecare dată amprenta cizmulițelor în urmele deja ninse, ca să văd cât mai trebuie să-mi crească piciorul ca să fiu și eu om… mare.
Sania noastră, folosită cu rândul, cu lemnele scoase pe jumătate din cuie, dar care aluneca atât de repede pe dealurile niciodată destul de drepte încât să nu cazi și să te rostogolești în zăpadă. Conduceam trenulețul cu talent, pe burtă, ca un „băiat-bine”, fără frică și cu ochii închiși, până ajungeam aproape de pârâul din vale înainte de care, bine ar fi fost, să ne fi oprit… eventual..
Continue reading
