Tag Archives: partie

Moeciu de Jos

Oameni… diverși, frumoși, câteodată răutăcioși, câteodată tandri, cu voce gravă sau subțire, cu veselia în riduri sau cu obraji inflexibili, atât de mulți și atât de diferiți, încât nu știi cum să te saturi de ei, nu știi să le ții pasul… Și totuși o faci, de dragul noutății sau a apropierii în gânduri, de dragul lor!

Seară cu veselie, încheiată frumos, în compania unei persoane dragi. 4 ore de somn. Mă ridic în capul oaselor și îl alung brutal pe moșul Ene care încă îmi vrăjește genele… a somn. Intersectare cu GabiA în drumul spre bucătarie. Cafea și sandvișuri uitate în sadwich maker. Rumene! Carapacea în spate și la drum.

Unirii. Gălăgioși și colorați, își păzesc bagajele proptite în zăpadă și aclamă zgomotos fiecare venire a câte unui întârziat în sfertul academic. Microbuzul cu geamuri „ninse” de praf ne face loc înghesuit printre bagaje și o chitară rătăcită pe scaunul din spate. Norocoasă din fire, nimeresc pe locul roții, ca nu cumva vreo senzație neașteptată în stomac să-mi scape la fiecare curbă de munte. Continue reading

 

De-ale dorului…

Pentru că iarna are iz de amintire, urme de copilărie și de râsete în jurul mesei din bucătărie…

Frigul crunt de afară, simțit cum se scurge prin „ramele” niciodată suficient închise ale ferestrelor, îmi amintește de soba și cuptorul de „5 persoane de-a latul” de acasă, cu miros de fum și felii de cartofi încinși și rumeniți bine pe ambele părți, de căldura respirațiilor de copil comod pe salteaua de paie după 4 ore pierdute undeva, pe pârtie.

Urmele… urmele ghetelor în zăpadă sunt preferatele mele. Obișnuiam să le compar, după număr și forme, unele rotunde și indefinibile, unele cruciuliță și unele cu forme de desene bine trasate de oameni cu talent. Le admiram și apoi le stricam, punându-mi de fiecare dată amprenta cizmulițelor în urmele deja ninse, ca să văd cât mai trebuie să-mi crească piciorul ca să fiu și eu om… mare.

Sania noastră, folosită cu rândul, cu lemnele scoase pe jumătate din cuie, dar care aluneca atât de repede pe dealurile niciodată destul de drepte încât să nu cazi și să te rostogolești în zăpadă. Conduceam trenulețul cu talent, pe burtă, ca un „băiat-bine”, fără frică și cu ochii închiși, până ajungeam aproape de pârâul din vale înainte de care, bine ar fi fost, să ne fi oprit… eventual.. Continue reading