Pentru că unele cărți vorbesc despre tine așa cum tu nu știi…

Uneori te uită pe margine, pentru ca apoi să te cheme din nou în joc. Te regăsesc în așteptare sau în luptă, înghesuindu-te într-un tren în care credeai că nu ai loc, sau pe un peron în căutarea unui tren care nu mai vine.

”Viața pe un peron” (Octavian Paler) în frânturi:

• Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său. (Wilhelm von Humboldt).
• Am și un decalog aici:
• Prima poruncă: Să aștepți oricât.
• A doua poruncă: Să aștepți orice.
• A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
• A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
• A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
• A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
• A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
• A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
• A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuiește că ești egoist.
• A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.
• Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are sfârșit. Oricât de frumoasă e o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
• Înțelegeți, aceasta a devenit pasiunea mea sau, dacă vreți, nebunia mea. Să smulg măștile de sticlă. Te uiți și nu le vezi. Mângâi fața unei femei și nu simți masca asta de sticlă.

Continue reading →

0

0