O săptămână de liniște…Așa îmi șoptea un gând de seară, cu somnul pe gene. Dar aveam să aflu cu zâmbetul pe buze că nici măcar liniștea munților nu putea acoperi strigătele copiilor cu chef de viață, a „pramatiilor” care mișunau „subtil” în jurul meu pe cărări de pădure, în încercări de poze spontane și cântecele falsate de pașii prea apăsați, cu efect „respiratoriu” redus la note stâlcite cu pretenții de melodie. Prin urmare…
Mă urc cu ultimele forțe păstrate după un bagaj amestecat și înghesuit într-un rucsac asortat cu intenție „neplanificată” cu husa de aparat foto a Ancuței, roșu aprins, în mașina care plutește alene spre Iașiul înfierbântat. Pe drum, nașa mea dragă își face loc în pâinea aproape caldă și de mâna mea flămândă și ne „ronțăim” amândouă drumul spre o casă care locuiește de prea mult timp într-o amintire veselă de vară. Vorbim despre lume, viață, Dumnezeu,rude și planuri, cu firmiturile de pâine adunate cu grijă pe materialul pantalonilor, și ni se pare că viața e frumoasă cu toate durerile ei, așa cum ne învăța de mici copii înțelepciunea bunicilor de la… „vale”.
Hop țop! Am ajuns! Trântim ușa leneșă a mașinii într-un zgomot de anunțare a sosirii, urcăm alene până la etajul 4 cu liftul gri de 3 persoane și batem la ușă în ritmul recunoscut. Pramatiile ne așteaptă cu brațele deschise și pisici dornice de degete fine numai bune de mângâiat și alintat. Vocile se schimbă automat în limbi „nerecunoscute” omenirii, melodios adaptate pentru alint de pisici și torsul întrerupe liniștea termopanelor de Iași, invitând la lenevire de seară. Punctate ritmic în vorbe moldovenești, schițele pentru ziua de mâine se pierd când, întinse pe patul prea larg, două fetițe își risipesc ultimele forțe de nesomn în cuvinte recunoscute de altădată despre ce știm și ce nu știm sau despre ce trebuie să știm la momentul potrivit. Ochii se închid la porunca „moșului” și încep să se miște programat sub pleoapele obosite în drumul spre vise…
Cineva cântă… Ce vis frumos! Dar cântă din ce în ce mai tare, ca și cum ar vrea să mă trezească. NU! Nu poate fi ora 7 exact când visul trebuie să consume povestea în punctul culminant! Mă trezesc cu buzele supărate pe un vis înșelător și îmi spulber ultimele rămășițe de somn nedormit în apa rece de la baie. Masă, bagaj, sandale noi, geantă… Ușa se deschide și se închide după noi…și ne dormim drumul spre maxi taxi urcând pasarela gării cu febra musculară planificată pentru zilele următoare dar adusă cu atâta considerație în program de somnul nemulțumitor. Două ore de cântecele împărțite de câte o cască niciodată așezată suficient de bine încât să nu alunece la gestul impulsiv al uneia dintre ascultătoare. Mâncăm în ritmul sacadat al scaunelor din spate și ne uităm unii la alții: 4 nebuni porniți din nou pe drumuri aproape cunoscute, cu pretenții de oameni mari cu minte multă la etaj.
Ieșim zâmbitori din maxi taxi și ne așezăm leneș bagajele în spate, cu grija gravitației ascunsă într-o încercare de echilibristică aproape reușită, și ne facem vânt spre drumul Sihlei. După aproximativ 10 pași în care mușchii n-au apucat să se dezmorțească din dansul roților, o dubiță plină de copii cu vârste „enervant” de adolescente se oprește în dreptul nostru cu fapta bună în program: spre Sihăstria drumul e asigurat, în zâmbete și priviri fugare spre ciudații care se țin înghesuiți de barele de pe margine, mulțumiți de darul neașteptat al providenței. Jos! Am ajuns! Drumuri pietruite cu grijă, cărări de trandafiri, liniște de mormânt și oameni încetiniți într-un tablou dintr-o altă lume ascunsă după o poartă de lemn… Aici eram noi-ceilalți, cei căutați și negăsiți altădată de propriile noastre suflete. Ne miră propria noastră descoperire după o cruce desenată ca și atunci când eram mici: spre cer, spre pământ, și spre umeri, ca într-o binecuvântare. Ieșim pe aceeași poartă de lemn și ne regăsim în lumea noastră „nebună”, când Alin își exersează forțele într-o explorare de teritoriu străin, coborând stânci spre râul rece de munte. Îi câștigăm atenția cu poze și ne purtăm bagajele printre cruciulițe albe vopsite pe copacii prea înalți, împiedicându-ne pașii neînvățați pe rădăcinile alunecoase printre ciuperci. Mă tulbură un gând de dor, fără să fi plecat deja, și îmi spun că sunt mai ciudată decât mă știam înainte. Ajungem… și e din nou liniște iar fotografiile nu prind din urmă tăcerea Sihlei. Figuri cunoscute și plăcute ne întrerup pașii spre odihnă și ne amintim că mai există oameni altfel, care, fideli altei vieți, se adâncesc în pacea munților, fără chef de ducă… Și evadăm într-o lume prea puțin cunoscută nouă.
Efectul „prunnies” își lasă amprenta asupra degetelor noastre ostenite de aromă, după cinci ore de muncă și ne declarăm sătui de tot ce înseamnă compot, gem și țuică. Dar masa de seară ne amintește că ne-am mințit singuri, căci mirosul de povidlă caldă ne satisface foamea alimentată de pașii urcați stângaci pe rădăcini de munte. Mâncăm, povestim, iar când glumele se sărează prea mult ne amintim că nu mai suntem acasă și ne oprim pâna la următoarea atenționare…
Noapte de vară cu stele prea vizibile pentru un somn obișnuit. Amețim cu capul spre cer iar pașii spre bisericuța strâmtă pentru rugi de miez de noapte alunecă oblic spre…nu știu unde…până ce privirea își amintește să ghideze întunericul spre tot înainte.
Dimineața se lasă cu un cucui neplanificat dar obținut cu succes într-o stâncă solidă de munte de micul geniu al grupului: „Mufănștain Drusky”. Mâna sprijinită strategic de locul cu pricina nu alină durerea decât când pașii își amintesc despre unde trebuie să meargă… Urcuș de munte, printre mușchi, zmeură și mure, opriți în popas pe câte o buturugă dreaptă și rece. Daniil Sihastrul ne așteaptă cu istorioare despre suflet și cu brațele deschise spre o lume mică și verde în care liniștea e atât de adâncă încât parcă se aude… Mi-e frică să-mi „tușesc oboseala” și mă chinui mică pe un scaun de lemn, în contemplarea picturii și a lumii deranjate cu pași de oraș. Coborâm liniștiți și alene, în cântece uitate de multă vreme și râsete alimentate de „zmeuricika” și mure, cu popasuri de lupte cu bețe și de trânte neplanificate. Pramatii!
A treia zi… Ne regăsim împreună într-o mașină cu geamuri fumurii care potențează lumina soarelui printre copacii verzi, mâncând biscuiți, cipsuri și alune și legănându-ne oboseala în drumul spre Iașiul care așteaptă. Dimineața începe în cântece, continuă în pași grăbiți de căldură prin bojdeuci, grădini și parcuri și se termină într-o cameră cu 2 broscuțe țestoase și două pisici cu blană, în fața unui sit-com reușit. Ne declarăm satisfăcuți, cu promisiunea clătitelor de a doua zi bine păzită în minte.
Și e vremea plecării. Mă consum între nectarine, clătite și 3 în 1, cu dorul deja conturat în portofel și îmi asigur revederea pramatiilor mele în îmbrățișări puternice și ciufuliri de păr iar…deloc planificate.
Trântesc din nou ușa mașinii și îmi văd de drumul revenirii în lumea mea. Așa o fi să fie…

0

0