Câteodată viața e mai frumoască când ne dăm seama că (incomplet și subiectiv):
– desenăm cerculețe, triunghiuri și orice alte forme nedefinite pe o foaie întâmplătoare când vorbim la telefon și realizăm „capodopera” abia la sfârșitul apelului;
– avem de învățat, dar ne apucă brusc un chef nebun de a face ordine prin cameră iar, după 3 ore în care ne străduim și cursurile rămân împrăștiate pe pat, ni se face foame, iar, după ce gătim (pentru că, dintr-odată, avem chef și de gătit) și ne săturăm de la miros, obosim și considerăm că avem nevoie de o pauză de film (ce poate să însemne o oră în plus?)…
– ne legăm foarte bine șireturile de la adidași, pentru că ne cunoaștem mersul aiurit, cu nuanță ușoară de „zig-zag”, dar ne împiedicăm la primul pas de o pietricică de 2 centimentri care ne taie calea…
– decidem să ducem o viață organizată și să facem mici „to do lists” săptămânale sau zilnice, pe care le pierdem prin camera care deodată înghite foi ca mașina de spălat perechea de la șoseta favorită…
– ne punem ceasul să sune dimineața și ne programăm ceasul biologic să sune cu 5 minute înainte pentru a trânti telefonul ăla inutil, doar pentru că îndrăznește să facă zgomot!
– ascultăm muzică în funcție de vreme, pentru că „trebuie” să fim în ton cu soarele și norii, și nu se poate să nu plouă și „în noi” când afară plouă…
– rugăm pe cineva să ne trezească atunci când începe filmul ăla atât de promițător la TV și ne trezim dimineața nervoși că persoana respectivă nu a insistat atunci când, prin somn, strigam amenințător să ne lase să dormim și să iasă repede din cameră!
– chiar dacă mâncăm cu poftă ce ni se pune în față, nu știu de ce ultima îmbucătură devine „pe neașteptate” imposibilă și decidem să o lepădăm fără milă în farfurie, spre oroarea mamei…
– ne ironizăm și spunem a mia oară că e ok, pentru ca, peste 5 minute, să întrebăm nedumeriți: „ai vorbit serios când ai zis chestia aia?” și așteptăm cu sufletul la gură răspunsul care să ne liniștească;
– ne hrănim din conversațiile lungi despre „nimic” doar pentru că avem nevoie de atenție;
– ne place de o mie de ori mai mult o carte atunci când ne regăsim în pagini și cuvinte…
– deși avem un râs caraghios și zgomotos, îl „stilăm” în funcție de ocazii și îl traducem de prea multe ori într-un zâmbet discret, chiar dacă sufletul nostru râde pe dinăuntru ca niciodată, ascuns și neștiut de nimeni!
– vorbim la plural pentru că nu vrem să ne credem inadaptați, nerecunoscuți de nicio categorie socială sau excepții de la regulă… Și asta ar trebui să îmi ridice câteva mici… „probleme”…
Bassermania
Secunde pe emoții
ma recunosc in fraza “ras caraghios si zgomotos” chiar as putea spune “ras caraghios si extrem de zgomotos” insa niciodata nu m-am straduit sa-l stilez, nici nu mi-a trecut prin cap asa ceva adik cei din jurul meu s-au obisnuit cu rasul meu tamp:)) kiar de multe ori mi s-a spus k “imi place rasul tau” poate si pt k e natural si nestilat, e din suflet:)
Si mie mi se recunoaste rasul:P si, recunosc, e foarte greu de mascat in contexte oficiale…:)) Apropo, din cat mi=a fost dat sa aud, si mie imi place rasul tau…Dar sa nu ti=o iei in cap de acuma!:P
Ai surprins foarte bine cateva dintre momentele ce ne alcatuiesc viata si carora, in mod normal, nu le dam prea multa importanta; insa sunt parte din noi, parte de sursa de buna-dispozitie ce ne hraneste zi de zi.
Si sunt mult mai multe de atat:) si cateodata e nevoie sa ni le amintim!
O, da, cel putin la fazele cu to do list-urile si trezitul de dimineata ma recunosc si pe mine:P Desi, daca stau bine sa ma gandesc, nu pierd niciodata to do list-urile, ci pur si simplu incep sa le ignor la 5 minute dupa ce m-am straduit sa le scriu:))
Adina, tu vei fi intotdeauna o exceptie, pentru ca nu am vazut persoana mai organizata ca tine…Dar vezi? Pana si asta e un “moment”…:)