Să rezişti… E o regulă nescrisă dar resimţită intens în fiecare clipă în care socialul se impune ca personal. Să rezişti diferenţei şi să i te impui sau să i te adaptezi sfios, deschis spre noutate şi evoluţie sau, de ce nu, involuţie. Să asculţi cuvintele mari, din gurile celor care sunt setaţi pe o idee pe care o vociferează curajos în colţuri de stradă şi la garduri, pentru a fi împrumutată şi dată mai departe. Dar ei rezistă, de cele mai multe ori, ideilor celorlalţi, prea ataşaţi de propria lor idee, singura acceptată în prezentul în care se văd aducători de noutate.
Să rezişti? Până unde şi pentru ce? Pentru principiile pe care ţi le-ai conturat în atâta timp în care gândurile ţi-au măcinat neuronii şi sufletul ataşat unor idei pe care le vrei ale tale, pentru tine dar atât de mult şi pentru cei pe care ţi-i apropii. Şi nu e de condamnat…
Toleranţă… faţă de diferenţă. E primul pas spre acceptarea noului în gând. Detaşare faţă de ce erai şi apropiere faţă de ceea ce alţii sunt, apropiere fără suflet, doar în gând şi raţionalizare… pentru că trebuie să accepţi dreptul oricui de a gândi, diferit sau nu faţă de ceea ce ştiai şi acceptai până acum. Dar în suflet principiile tale rămân vii…
Superficializare socială… Te vrei recunoscut ca tolerant şi deschis, ca social şi sociabil în esenţă, indiferent de persoană şi context. Dar, de fapt, ceea ce te conturează ca om, prin diferenţă, acţionează de fiecare dată, mai ales când ştii că n-o să accepţi niciodată cu adevărat o schimbare prea mare, nu prea repede, nu dacă nu îţi aduce un beneficiu.
Vrei ca lucrurile să decurgă normal, ca schimbarea să nu fie sesizabilă brusc sau cu accent pe propria viaţă, pe care o conservi pentru că „aşa e bine” pentru tine… Şi nu recunoşti că ceea ce eşti va fi scut de fiecare dată. Nu accepţi pentru că ştii că ceea ce eşti e ceea ce ai creat în ani de gânduri şi sentimente, în luptă şi indiferenţă, în sens şi absenţă. Accepţi? Nu dacă ceea ce vezi se opune celui ce eşti acum, pentru că roadele luptei tale şi ale propriilor principii pe care poate le-ai moştenit, dar pe care le-ai şi gândit când ai avut forţa şi mintea necesară să o faci, nu pot fi limitate sau înlocuite, nu într-un timp scurt şi nu acum.
Conştientizarea diferenţei bruşte, pe care uneori crezi că ţi-o doreşti, ca noutate şi ca trezire a sufletului din conservarea prin care îl protejai, se încheie de foarte multe ori cu regret şi reîntoarcere la ceea ce erai, pentru că e comod, e ceva ştiut şi recunoscut, ceva resimţit ca acasă…
Şi ceea ce e cel mai greu e să te prezinţi în faţa noutăţii pe care o vezi ca influenţă de necontestat pentru tine: un om pe care nu îl ştiai, dar care se înghesuie în viaţa ta ca aproape, pentru că îi permiţi în mod ciudat; o idee furată dintr-o carte şi care îţi mişcă temeliile sufletului în recunoaştere a şocului diferenţei pe care, nu ştiu din ce motiv, nu poţi s-o înlături, pentru că în contextul ei, capătă alt sens, un sens care există şi pentru tine, chiar dacă, în afara lui, ar fi o revoluţie a propriului tău centru, una pe care ai vrea s-o laşi să zacă până la dispariţie; un film pe care îl vezi şi care te şochează de la început, dar pe care nu-l poţi opri, pentru că nu e deloc ceea ce credeai, dar în care te regăseşi subtil deşi nu ştiai că exişti astfel.
Principiu, exemplu, om, idee, stare, sau toate derivatele de sens ale unor astfel de cuvinte, sunt atât de multe şi atât de diferite… Alegi de atâtea ori ceea ce ştii şi îţi întăreşte convingerile şi renegi ceea ce ţi se pare diferit încât nu ştii de unde începe toleranţa ta şi unde se încheie, cât de „social” te prezinţi faţă de cei care nu sunt „ai tăi”, câtă acceptare faţă de schimbare există în principiile tale deja formulate, câtă deschidere ai faţă de oamenii care te privesc cu diferenţa în privire… Uman şi inuman, desparţi oamenii de oameni şi ţi-i împarţi pentru că cineva e „aşa” iar altcineva e „altfel” şi de aici începe ceea ce eşti şi ceea ce nu eşti: prin diferenţă şi rezistenţă!
