Când plouă-n zece,
Se-adună-n valuri norii
Și se pătrund cu gând de tun și fulger;
Se pleacă-n ape verile, să plece,
Până le-apucă zorii
Pleoapele-n străfulger.
Când plouă-n cinci,
Se dezlipește cerul
În apă rece, scursă prin noroaie;
Se spală praful, sufletul și clerul
De păcat fin, de umbre și de zoaie
Cu inima pe brânci.
Când plouă-n trei
Se împletesc șiroaie
Pe garduri ude și pe mâini;
Încântă ritmuri ton de epopei
Zdrobind cu spade pumnii în bătaie,
În plânsete de câini.
Când plouă-n doi
Iubirea își împacă
Din nori – durerea plescăind în lacuri,
Topește sufletul din sloi,
Și-n haină nouă îl îmbracă,
Din clipă-n… veacuri.
