Te scad din miez de noapte.
În fiecare strop
De întuneric
E și puțină lumină.
Dacă ar uita
Soarele
Să răsară
Într-o zi,
Mi-ar rămâne
Lumina
Stelei de peste umăr,
Din colțul ferestrei.
Pentru că nu uiți
Niciodată
Să-mi zâmbești
Înainte de somn.
Chiar și când
E întuneric
Și nu se simt
Buzele
Mișcându-se
A bucurie.
Noapte bună,
Miez
De lumină.
Nu știu, oamenii nu se gândesc prea des la conținuturi. Profunzimea ia prea ușor forma unei ape limpezi, care reflectă fidel un miez ce nu mai trebuie testat, ci contemplat, comod, de la distanță. Ne îndrăgostim de ambalaj, lucios și cu artificii acessorizând păreri împărtășite despre ceea ce „pare” să fie complexitate, sinceritate, profunzime, miez.
Când eram mică, mă luptam pentru miezul de pâine caldă. Pedalam convins, cu graba ochilor adânci de somnul dulce de dimineață, ciugulind miez cu mâna dreaptă din plasa pentru pâine cu steluțe albe. Era singurul meu câștig, pe care nu eram obligată să-l împart cu nimeni în jocul învățat pe dinafară până la alimentară și-napoi.
La fel de mult îmi plăcea miezul de gălbenuș proaspăt, ronțăit de Paști pe ascuns, pentru că „nu-i bine să exagerezi după post, mamă”. În troc irezistibil de gălbenuș pe albuș cu sora mai mare, mă întindeam comod la soare și-mi curățam ouăle roșii cu dinții strânși de plăcerea meritată.
Și, să nu mai vorbim despre miezul de lapte dulce, strâns pe furiș din oala pusă la rece pentru smântână, miezul de brânză proaspătă, abia culeasă din tifonul bunicii. Un deliciu cremos, în care-mi trânteam cu poftă mămăliga caldă.
După mulți ani în care m-am îndepărtat de conținuturi în favoarea ochilor albaștri și verzi, în stăpânii cărora mi-aș fi aruncat, negreșit, mărul de aur, m-am detașat de suprafață, la fel cum, după mult scris pe foaia albă, nu-ți mai place simplitatea colii și-i desenezi, atipic, un conținut mic de soare pe colț sau o inimioară verde, doar ca să nu fie roșie.
Continue reading
