Tag Archives: Razboi

Dragă Moșule

Ce mai faci? E frig acolo, peste zăpezi în vânturi? Ți-e rece cojocul sub care ascunzi atâția ani de trudă? Mai ai mănuși de blană peste mâini de dar? Aici s-a cam răcit în suflet. E-așa o așteptare-n toate, de nu știm de unde să mai creștem puțin mai buni, puțin mai calzi, puțin…

Și trece timpu-n grabă, și dor firele albe și sufletul cărunt sub muncă nesfârșită, sub gândul că n-ajunge niciodată, oricât te lupți să fie perfecțiune-n toate.

Într-un alt colț de lume, deloc departe, mor suflete pe rânduri. E foc, e scrum, durere nesfârșită. Și ne-am obișnuit și cu războiul, pentru că nu e la noi în curte. Ciudat cum le simțim și ne obișnuim cu toate; e chiar ușor când ne e bine și când e cald în casă și greu să ne-amintim că la un pas în dreapta sau în stânga e luptă ca pe vremuri, cu gloanțe și cu trudă, cu prea multă durere.

Dar tu cum ești? Mai are sania ta visuri? Mai are combustibil în frâie și în reni? Sunt scumpe toate, moșule, de-un an încoace. În loc să fim mai buni, ne strângem buzunarul, de teamă că nu rămâne plin. Ce ironie! Doar știm că nu există spor decât atunci când împărțim din bine, dar ne înverșunăm să fie bine doar la noi. Ne-nchidem brațele, și ușa. Ne-nchidem sufletul mai tare, mai abrupt.

Ți-aș cere iar atât de multe. Dar mi-e așa de greu să cer! Nici nu ți-am mulțumit pentru cadourile strânse de atâta timp încoace: oamenii mei dragi, cu brațele întinse și ochii plini de prea multă iubire. Ce am făcut să-i merit? Mai nimic…Îți mulțumesc, moș drag, pentru bucățile de cer din pașii prea grăbiți să le perceapă des. Îți mulțumesc pentru că vii chiar și când ușa e închisă.

Dar nu pot să îți scriu fără să-ți spun ce știi deja: e multă umbră-n lume! E frig pe stradă și în case. E ceață peste suflete și greu să ne vedem cu tot ce-avem mai bun. Tot crește din distanță și se aprind războaie din lipsa noastră de iubire. Te rog împarte mai mult cer în lume. Te rog să nu ne uiți. Te rog să vii și-n scrum, și-n foc, și-n frig, și-n sufletele goale. Te rog să aprinzi mai des iubirea-n oameni. Atât!

Cu drag și dor,

Alex, Evolet și Gabriela.

 

Eu nu

Voi aţi văzut
Ghioceii?
I-am căutat
În lumina ochilor,
Sub sprâncenele ude.
Dar genele sunt
Înnorate
Azi.
Primăvara asta
Arată a toamnă
Târzie.
Pleoapele plouă
Lacrimi amare,
Ca gustul lutului aprins
Sub războaie.

Voi ați văzut
Răsăritul?
Lumina aprinsă
A zorilor calde
Pe obraji?
Le-am căutat
Pe marginea mării,
În reflexia valurilor
Care cântau
Odată
Despre nisipul
Fierbinte,
Despre speranță
Şi bucurie,
Şi visuri.
Dar soarele se ascunde
Azi,
După prea multă
Neputință.

Voi ați văzut
Primăvara?
Oamenii mor,
Pământul plânge,
Copiii dor
Departe
De casă,
Departe
De viață.

Voi ați văzut
Începutul?
Verdele crud
Care vindecă
Sufletul
De iarnă?
Eu nu,
Şi mi-e teamă
Că viața are
Prea mult gust
De sfârşituri.

 

Aripi


S-a săturat lumea
De iubire.
Îşi ascute armele
De oameni
Şi
Nu mai are loc
De alte suflete
Pe baricade.

Afară e foc
Iar ploaia
Nu mai dovedeşte
Să ne stingă
Ura.
Un om în minus,
Un vis în minus.
Şi doare
Pământul
De atâta
Luptă.

S-a săturat lumea
De iubire.
Copiii plâng
Iar lacrimile lor
Nu mai vindecă
Decât cerul.
Jos
Lutul se pierde
În războaie
Pentru nimic
Iar oamenii
Dor
Până le cresc
Aripi.