Am citit azi ceva frumos: „The Tallest Man on earth is the dreamer”. Deși m-am născut pe „picior mare” cum ar zice o prietenă, și „lung” cum ar zice alta, continui să cresc, în vise… Închid ochii și mă plimb, fără rezerve: prin case, prin lume, printre oameni. Și cresc. Îmi asum culorile, parfumul și nuanța specială a fiecărui loc, a fiecărui om, a fiecărui drum. Pentru că visătorilor nu li s-au impus niciodată limite, ci au fost lăsați să crească, așa, încet, cu fiecare vis, și să scadă cu fiecare realitate. Pentru că visele își cer dreptul la viață ca bobocii înflorirea, în fiecare zi câte puțin..

Uneori, când îmi iau avânt și amestec visul cu realitatea până se aprind fiecare de gustul celuilalt, îmi construiesc din vise drumuri și le pășesc. Ca atunci.., în mai, îți amintești? când m-am trezit împinsă din avion în lumea pietrelor albe. În stânga palmieri, în față deșert, în dreapta viață. Și nu-mi trebuia nimic mai mult…

Și-mi amintesc…
Trag aer în piept. Are miros de dor și de piatră încinsă, albă, așa cum îmi place mie. Din ea se înalță, istoric, iubiri. Înghesuite strâns unele în celelalte, pietrele zidesc, albe, catedrale. Grandioase sau timide, ne vorbesc în pilde și ne cufundă vocile șoptite în ecou. Aruncată de Mediterană pe mal, Catedrala catolică Sfântul Petru își etalează coloanele falnic, în cântec de clopote. Prietenă îi este de mult timp Catedrala Sfântului Mihail și Gavriil, iubitoare de umbră, înghesuită între trepte și drumuri șerpuite. Mă îndrăgostesc a nu știu câta oară de Israelul din vis… Continue reading →

0

0