Rând…

Doi pași spre tine și pauză.

Fugă înapoi, căci rândul se termină și nu e loc de alt rând. Nu azi, nu în tine, nu.

Un pas înainte, mai timid, mai greoi, care simte în centrul tălpii și în încordarea degetelor povara minții care ghidează din nou… înapoi.

Alt rând. Încep să prind curaj pentru că mi se pare că mă privești altfel azi. Încredere…

Dar îmbrățișarea e convențională, fără suflet sau cu un suflet ascuns în decizie, în cea de a nu te apropia mai mult.

Iar acum pașii nu mai există. Ar vrea să fie fugă sau zbor. Ar vrea să alerge spre tine, dar sunt goi, părăsiți de puterea oaselor și a mușchilor care nu mai vor comenzi iraționale.

Și totuși mi-am luat azi sufletul în mâini. L-am pus să-mi vorbească despre ce-l doare, să se spovedească de umbre și apoi să se odihnească. Să adoarmă și să uite.

Rând. Nou. Dar sunt atâtea în urmă…

0

0