Am nevoie de un tren… Să fie doar al meu… Să-i testez toate locurile și toate prizele… la viață. Să învăț să-l conduc iar șinele să mă poarte spre acasa sufletului.
Să cobor în fiecare stație, doar puțin, cât să îi împachetez frumosul și să-l port cu mine…
Să nu obosesc niciodată, pentru că oricum nu-mi plac perdelele din tren pe care adorm atât de greu. Și așa nu am nevoie de somn ca să visez…
Să conduc prin anotimpuri: primăvara să uit și să lupt pentru începuturi, vara să-mi fac provizii de soare pentru iarnă, toamnei să-i fur culorile și să le pun la presat, iarna să sar în zăpadă și să mă-ncălzesc la gura sobei.
Obosit de călătorie, NU-ul să sară pe geam. Să regret, dar apoi să-mi dau seama că oricum nu conta atât de mult…
Și, când lumea mă va uita de prea multă căutare, să mă opresc. Să cobor într-o stație și să mă doară ochii de la prea multă lumină. Iar apoi să încep să dansez, pentru că pașii vor fi simpli și… ai mei.
Dance me to the end of love-Cohen
Pingback: Peron « Almanahe's Weblog
…spre micul nostru univers…
râvnind…
Si poate doar nu ravnind:)
Frumos mai scrii tu om mare cu suflet de copil 🙂
Eu cred ca ai deja trenul. Probabil ca te plimbi dintr-un vagon in altul, cautand locomotiva.
🙂
Eu m-as vrea copil cu suflet de copil:P Multumesc…
Când pașii sunt ai tăi, și dansul pare un tren fără sfârșit…
Dansul poate fi si in tren si in afara lui…:)
Sa am un tren al meu si intr-o zi cu zambet sa plec in lume!!!
🙂 Si daca pleci intr-o zi fara zambet, sa-l gasesti in tren sau in destinatie:P Pentru ca de multe ori drumul e bucurie mai mult decat destinatia…