Ți-am luat chipul în custodie. Ca să mă poți privi fără rezerve, ți-am aranjat indecis părul ca să nu-ți intre în ochi și ca nu cumva să nu mă vezi când trec pe lângă tine. Ți-am ucis tristețea ridului în zâmbet și l-am blocat, pentru ca privindu-te în oglindă să crezi în bucurie așa cum înainte credeai în nefericire. Obișnuindu-te cu mângâierea mea aleatorie pe frunte, să ajungi să cumperi zâmbete în cantități industriale și să le împarți, fără ocazie, molipsitor.
Chipul tău, deodată luminos, nu mi-a fost de ajuns. Ți-am cumpărat gândurile… O licitație care m-a sărăcit de lume și m-a îmbogățit de tine. Pentru că nu știam să sap în neștire, ți-am aranjat gândurile în foldere speciale, fiecare categorie în căsuța ei. Inocenței i-am dat non-culoare, alb, și i-am pus în fața căsuței o floare cu petale egale, la fel de albe. Ironiei i-am făcut loc în căsuța portocalie. Gândurile ți se luptau aprig, cu foc, pentru monopolul în replică, una cu efect atractiv și copilăresc. Credeam că o să te pierd în infinitatea gândului și în complexitatea neuronilor dar, rând pe rând, cu o răbdare atipică mie, ți-am dedicat zile și luni și te-am împărțit în bune și rele, pentru că mă fascina comoara licitației mele.
După o muncă titanică în care, rând pe rând, am despărțit și împărțit gânduri, m-am depărtat subit de tine. Erai prea ierarhizat, prea matematic în toate căsuțele tale, cărora le-am dat culori ca să se molipsească de viață. Și ți-am vânat trăirile, sentimentul, disperarea neputinței și liniștea iubirii. Dar nu mi-a primit nimeni plata pentru sufletul tău. Nu poți cumpăra, precum nu poți nici vinde un suflet cu bani… Pentru tine însă, mi-am vândut jumătate din suflet. Schimb la schimb! Știam oricum că ceea ce voi descoperi nu va fi niciodată sentimentul întreg, adevărul profund, că vei avea o taină numai a ta, cum îi stă bine unui suflet frumos dar în schimbare. Cu jumătatea mea de suflet ți-am căutat acid prin colțuri și plin de inimă și ți-am disecat sentimentele cu avânt, unul alimentat de noutate și sens. Ți-am iubit profunzimea tainei. Nu m-am apropiat prea mult, ca să nu mă alungi. Și mi-am zis că asta căutam: neputința de a te descoperi vreodată întreg, lupta de a te cunoaște fărâmă cu fărâmă, fior cu fior. Și ți-am dedicat o viață, pentru că nu știam să-ți dau mai puțin.
Când nu știi să dai mai puțin, ești cel mai fericit…. cei ce știu da mai puțin suferă. Întotdeauna…
Frumos text!
Adevarat. Cred ca fericirea sta mai mult in a da decat a in a primi in mod egal… Multumesc:)
“Și ți-am dedicat o viață, pentru că nu știam să-ți dau mai puțin.”
O iau cu ghilimele, cu voia-ţi, şi o să o lipesc, tămăduitoare, gândurilor mele.
Ti-o daruiesc cu drag…:)
Pingback: monica lewinsky şi rochia albastră | absolut obişnuit
Foarte frumos si … din pacate uneori adevarat.
Poate fi si din fericire:)